Articol de GSP - Publicat vineri, 26 iunie 2009 00:00
Spania a cedat fizic şi psihic în faţa americanilor, jucătorii săi fiind terminaţi la capătul unui sezon devastator
Într-un moment în care nu se vorbea decît de Spania - Brazilia ca o finală de vis pentru Cupa Confederaţiei, Bob Bradley, selecţionerul americanilor, o ţinea pe-a lui: "Ştim cum să batem Spania şi o vom face". Un fel de "Yes we can", în variantă fotbalistică, pe care nimeni nu-l credea însă posibil. SUA au reuşit însă imposibilul. Victoria lor nu schimbă ierarhiile, nu inversează rolurile, e un clasic exemplu, ce nu se regăseşte doar în fotbal, că atunci cînd toate-ţi merg ca pe roate se găseşte cineva sau ceva care să te facă să te mai gîndeşti.
Cînd apare un eşec de genul ăsta trebuie căutate explicaţiile şi altundeva decît în ceea ce s-a întîmplat pe gazon. Americanii au jucat eroic, de multe ori cu accente "hocheistice", fotbaliştii lui Bradley, în frunte chiar cu fiul selecţionerului, Michael Bradley (mijlocaşul de 21 de ani al proaspetei retrogradate din Bundesliga, Borussia Monchengladbach), părînd că sînt multiplicaţi, au jucat disciplinat, au profitat de gafele lui Capdevilla şi Ramos la goluri şi au avut şi ceva noroc. De pierdut însă a pierdut Spania, iar motivele sînt destul de limpezi.
Absenţele lui Iniesta şi Senna
Xavi se simte mult mai bine atunci cînd îl are pe Iniesta alături. Accidentat, celălalt mijlocaş "fenomen" al Barcelonei a rămas acasă, iar conlucrarea dintre Xavi şi Fabregas n-a mers, deşi amîndoi provin de la aceeaşi şcoală de fotbal, a Barcelonei. Trebuie adăugată aici lipsa de inspiraţie a selecţionerului Del Bosque, care l-a schimbat pe Cesc tocmai cînd acestuia începuseră să-i iasă pasele. În plus, un alt element-cheie la Euro, Marcos Senna de la Villarreal, a fost şi el accidentat, Xabi Alonso nereuşind să se ridice la înălţimea aşteptărilor.
Lipsa de concentrare
Mulţi dintre internaţionalii spanioli erau cu gîndul la ce se întîmplă acasă, la viitorul lor. Cel mai bun exemplu e David Villa, a cărui nervozitate poate fi explicată prin incertitudinea ce planează asupra viitorului său. La fel Xabi Alonso, la fel Albiol, la fel Arbeloa, la fel Cesc Fabregas, la fel Torres, la fel Silva, la fel Mata, toţi luaţi de valurile declanşate de Florentino Perez în mercato.
Oboseala lui Xavi
Majoritatea componenţilor "naţionalei" Spaniei se aflau, la ora jocului, la capătul puterilor. Priviţi tabelul de mai jos:
E vorba de numărul partidelor oficiale disputate în acest sezon, la club şi echipa naţională. Xavi e de departe lider la acest capitol în rîndul fotbaliştilor din toată Europa (Lampard are 67, Messi are 66 de jocuri, iar Eto'o are 60). În 315 zile, mijlocaşul de creaţie al Spaniei şi al Barcelonei a jucat 68 de meciuri, ceea ce, făcînd media, ar veni un meci la 4 zile şi ceva. Dincolo de oboseala fizică e vorba şi de cea psihică, la capătul unui sezon absolut fantastic la club e logic să apară un blocaj. Una dintre cheile succesului americanilor a fost tocmai neutralizarea lui Xavi, incapabil să dea o pasă decisivă în tot meciul.
Spania a cedat fizic şi psihic în faţa americanilor, jucătorii săi fiind terminaţi la capătul unui sezon devastator
Într-un moment în care nu se vorbea decît de Spania - Brazilia ca o finală de vis pentru Cupa Confederaţiei, Bob Bradley, selecţionerul americanilor, o ţinea pe-a lui: "Ştim cum să batem Spania şi o vom face". Un fel de "Yes we can", în variantă fotbalistică, pe care nimeni nu-l credea însă posibil. SUA au reuşit însă imposibilul. Victoria lor nu schimbă ierarhiile, nu inversează rolurile, e un clasic exemplu, ce nu se regăseşte doar în fotbal, că atunci cînd toate-ţi merg ca pe roate se găseşte cineva sau ceva care să te facă să te mai gîndeşti.
Cînd apare un eşec de genul ăsta trebuie căutate explicaţiile şi altundeva decît în ceea ce s-a întîmplat pe gazon. Americanii au jucat eroic, de multe ori cu accente "hocheistice", fotbaliştii lui Bradley, în frunte chiar cu fiul selecţionerului, Michael Bradley (mijlocaşul de 21 de ani al proaspetei retrogradate din Bundesliga, Borussia Monchengladbach), părînd că sînt multiplicaţi, au jucat disciplinat, au profitat de gafele lui Capdevilla şi Ramos la goluri şi au avut şi ceva noroc. De pierdut însă a pierdut Spania, iar motivele sînt destul de limpezi.
Absenţele lui Iniesta şi Senna
Xavi se simte mult mai bine atunci cînd îl are pe Iniesta alături. Accidentat, celălalt mijlocaş "fenomen" al Barcelonei a rămas acasă, iar conlucrarea dintre Xavi şi Fabregas n-a mers, deşi amîndoi provin de la aceeaşi şcoală de fotbal, a Barcelonei. Trebuie adăugată aici lipsa de inspiraţie a selecţionerului Del Bosque, care l-a schimbat pe Cesc tocmai cînd acestuia începuseră să-i iasă pasele. În plus, un alt element-cheie la Euro, Marcos Senna de la Villarreal, a fost şi el accidentat, Xabi Alonso nereuşind să se ridice la înălţimea aşteptărilor.
Lipsa de concentrare
Mulţi dintre internaţionalii spanioli erau cu gîndul la ce se întîmplă acasă, la viitorul lor. Cel mai bun exemplu e David Villa, a cărui nervozitate poate fi explicată prin incertitudinea ce planează asupra viitorului său. La fel Xabi Alonso, la fel Albiol, la fel Arbeloa, la fel Cesc Fabregas, la fel Torres, la fel Silva, la fel Mata, toţi luaţi de valurile declanşate de Florentino Perez în mercato.
Oboseala lui Xavi
Majoritatea componenţilor "naţionalei" Spaniei se aflau, la ora jocului, la capătul puterilor. Priviţi tabelul de mai jos:
E vorba de numărul partidelor oficiale disputate în acest sezon, la club şi echipa naţională. Xavi e de departe lider la acest capitol în rîndul fotbaliştilor din toată Europa (Lampard are 67, Messi are 66 de jocuri, iar Eto'o are 60). În 315 zile, mijlocaşul de creaţie al Spaniei şi al Barcelonei a jucat 68 de meciuri, ceea ce, făcînd media, ar veni un meci la 4 zile şi ceva. Dincolo de oboseala fizică e vorba şi de cea psihică, la capătul unui sezon absolut fantastic la club e logic să apară un blocaj. Una dintre cheile succesului americanilor a fost tocmai neutralizarea lui Xavi, incapabil să dea o pasă decisivă în tot meciul.
