)
Articol de Ovidiu Ioanițoaia - Publicat miercuri, 08 aprilie 2026 13:17 / Actualizat miercuri, 08 aprilie 2026 13:37
Unii relatează aici, ori acolo, o întâmplare trăită cu Mircea Lucescu. Alții invocă o declarație sau alta a uriașului antrenor, în memoria căruia se va ține un moment de reculegere înaintea meciurilor din cupele europene de miercuri și joi. Eu ar trebui să scriu mai mult decât toți aceștia fie și numai pentru că în ultimele săptămâni l-am vizitat zilnic la spital și am petrecut împreună ore în șir. Discutând vrute și nevrute, punând țara la cale.
Joi seara, înaintea blestematului de infarct care l-a răpus, am vorbit la telefon vreun sfert de ceas. Stabiliserăm ca, odată externat, să ne întâlnim ca să bem un cappuccino la Fior di Latte, localul de lângă casa sa. N-am mai apucat, cappuccino a rămas nebăut și nici nu-l vom mai bea vreodată.
Mircea a plecat pe drumul fără întoarcere. Iar eu n-am pierdut, asemenea celorlalți, doar un antrenor uriaș, vizionar și deschizător de drumuri, primul care și-a dus jucătorii la muzeu și la teatru. Nu, am pierdut chiar mai mult decât atât, un prieten pe care l-am simțit mereu aproape. Unul adevărat.
Ar trebui să scriu mai mult, dar nu pot. După o noapte nedormită și plânsă, mâinile nu mă mai ascultă, par să se revolte. Și mintea la fel, așa că am să mă rezum la a spune că profesionistul desăvârșit Mircea Lucescu, perfecționistul, a fost un om bun. Grijuliu cu familia lui, pe care a iubit-o fără limite, dar și cu cei din jur. Sufletist, săritor, gata oricând să ajute. Niciodată indiferent la nevoile apropiaților și cu atât mai puțin la necazurile lor.
Câteva exemple de pe o listă lungă. Când un fost coechipier de la Guadalajara 1970 și-a distrus mașina într-un accident, Lucescu i-a dat bani din proprie inițiativă să-și ia una nouă. Altuia, care n-avea unde locui, i-a cumpărat o garsonieră, iar după ce acesta, inconștient, a vândut-o, i-a cumpărat alta, dar n-a mai pus-o pe numele risipitorului, ci pe al soției acestuia.
M-a întrebat odată de ce nu invit un ex-internațional veteran la TV și i-am transmis că respectivul nu vrea să vină deoarece are probleme cu dinții din față. E știrb și arată rău când deschide gura. Mircea l-a dus de mână la stomatologul său și a suportat el costurile, multe mii de euro. Ani la rând, a oferit burse de merit unor copii dotați din Iași, în ideea că Neli, soția sa, s-a născut în zona Moldovei.
Vor sări unii: "Lasă să dea Lucescu că e bogat și are de unde, a făcut avere în Ucraina!" De acord, sunt însă destui care au chiar mai mult și nu scoți un leu de la ei, să nu-i judecăm tocmai pe cei mai generoși! Care nu-s nici ei, ca toți oamenii, scutiți de defecte, de slăbiciuni, de păcate.
Aș dori să continui, dar mi se închid ochii, așa că termin cu câteva versuri din Adrian Păunescu, poetul pe care Mircea îl prețuia ca și mine:
"Ne mor prietenii, ne mor,
Murim și noi în moartea lor,
Și amintirile ne dor,
Ne mor prietenii, ne mor."
Rugându-ne pentru Mircea Lucescu, să salutăm intrarea lui în eternitate, în poveste și în legendă!
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
