Deac, idolul din tăcere

La noi s-a creat un obicei bolnăvicios din a ne murdări idolii înainte să îmbătrânească, din a-i mesteca rapid și a-i scuipa înapoi în uitare imediat ce nu mai pot alerga. La fel a fost și cu Hagi, și cu Năstase, să nu uităm și de Lucescu, pe care l-au plâns și corporatiștii o zi. Și gata... tăcere!

Cum să te lași la 40 de ani...

Ciprian Deac a reușit performanța aproape neverosimilă de a ieși din fotbal cu lumea în picioare, cu stadionul tremurând în jurul lui și cu oamenii uitându-se la un bărbat de 40 de ani cum sărută gazonul de parcă și-ar lua rămas-bun de la propria tinerețe, nu de la un teren de joc, iar asta spune infinit mai mult decât toate cifrele care îi vor fi puse de acum înainte lângă nume.

440 de meciuri, 89 de goluri, 103 pase decisive și cele 7 titluri cu CFR (mulțumesc Liviu Manolache), care, în definitiv, rămân doar niște obiecte reci pentru oamenii care n-au înțeles niciodată ce înseamnă să porți un club în tine până când ajungi să semeni cu el.

Deac n-a fost niciodată genul ăla de fotbalist fabricat pentru camere, crescut în lumina propriului ego și împins înainte de scandal, tatuaje și replici pentru Instagram, ci unul dintre oamenii aceia tot mai rari, aproape incomozi pentru fotbalul modern, care au preferat să vorbească printr-o centrare trimisă în minutul 87, printr-un sprint făcut în ploaie la Mediaș într-o etapă uitată de toată lumea.

El compunea ca un scriitor o pasă care ținea în viață un meci prost și, uneori, un sezon întreg, iar în seara retragerii s-a văzut poate pentru prima dată cât de adânc intrase omul acesta în carnea CFR Cluj, pentru că Gruia n-a reacționat ca un stadion care își salută un veteran, ci ca o familie care își vede tatăl ieșind pe ușă după 20 de ani.

Emoție ca la o piesă de teatru

Și totul a început înaintea fluierului, într-o lumină ciudată, aproape moale, cu Deac intrând pe teren alături de fetele lui, Anelise și Natalia-Giulia, ținându-le aproape cu aerul acela al oamenilor care încearcă să controleze ceva ce deja le scapă dintre degete.

Toate acestea, în timp ce în jurul lui se adunau plachete, tricouri aniversare, discursuri oficiale și toate ritualurile pe care fotbalul le inventează când încearcă să mulțumească unui om pentru că a rămas prea mult timp într-un singur loc.

Doar că în cazul lui nimic nu părea festiv și artificial, nimic nu avea mirosul acela ieftin de marketing sportiv, fiindcă până și mesajul lui Gino Iorgulescu, cu „onoare, glorie și respect”, suna neașteptat de sincer într-o lume în care cuvintele mari au fost tocite de atâta folosire falsă.

Apoi a venit minutul 10, minutul numărului lui, și pentru câteva clipe meciul s-a evaporat pur și simplu, tabela, adversarul, rezultatul, toate au devenit un decor pentru scena aceea în care tribuna a doua s-a aprins și a ridicat mesajul dedicat lui Deac, în timp ce artificiile tăiau cerul deasupra Gruiei și mii de oameni îi scandau numele cu vocea aceea groasă, apăsată, pe care numai orașele adevărate o au atunci când își conduc legendele spre ieșire.

În zgomotul acela se simțea limpede că oamenii nu plângeau doar un fotbalist care se retrage, ci propria lor trecere prin timp, toate serile în care au venit la stadion mai tineri, mai săraci, mai furioși, mai vii și l-au găsit mereu acolo, pe partea dreaptă, cu aceeași centrare imposibilă și aceeași figură calmă de ardelean care părea că nu se grăbește niciodată.

Lacrimi și fotbal

Poate că nimic n-a explicat mai bine seara de 22 mai decât fraza lui simplă, rostită aproape în șoaptă, fără dramatism și fără teatrul ieftin pe care îl practică atâția fotbaliști când vor să pară profunzi: „De o săptămână nu dorm mai mult de trei ore”.

Propoziția aceea mică, rostită în lacrimi și emoție, în care încăpea toată spaima unui om care și-a trăit viața într-un singur ritm și care, pentru prima dată după două decenii, înțelegea că dimineața următoare nu va mai avea antrenament, vestiar, echipament, autocar și meci, ci doar liniștea aceea crudă care vine după ce fotbalul îți ia mâna de pe umăr și pleacă mai departe fără să se uite înapoi.

Când a venit schimbarea, în minutul 83, și Deac s-a aplecat să sărute gazonul înainte să izbucnească în plâns, scena a avut ceva aproape indecent de intim, fiindcă pentru câteva secunde zeci de mii de oameni au privit un bărbat care nu mai încerca să fie fotbalist, simbol sau căpitan, ci doar un om sfâșiat de despărțirea de singurul lucru pe care l-a făcut toată viața.

Imaginea aceea, cu colegii îmbrățișându-l, cu stafful venind spre el și cu stadionul răcnindu-i numele în timp ce el nu mai putea să-și oprească lacrimile, a fost infinit mai puternică decât orice trofeu ridicat vreodată deasupra capului.

Și poate că exact aici stă frumusețea tristă a unei cariere ca a lui Ciprian Deac, în faptul că n-a avut nevoie să fie extravagant pentru a deveni imposibil de uitat, că într-un fotbal românesc obosit de personaje gălăgioase a rămas până la final un om al decenței și al muncii tăcute, genul de lider care nu intra primul în cadru, dar fără de care imaginea nu mai avea sens.

Și mai e ceva, în clipa când primul lui antrenor a vrut să-i facă o plecăciune înaintea meciului s-a înțeles poate cel mai bine ce fel de drum a fost acesta, unul început pe terenuri mici și terminat într-o seară în care un întreg stadion a avut senzația că pierde ceva ce nu va mai primi înapoi niciodată.