REPORTAJ „This is Anfield” » Reportaj de suflet din templul „cormoranilor” realizat de jurnalista îndrăgostită de Liverpool: „M-am simțit mică și uriașă în același timp”

Am vrut să merg pe Anfield dinainte să ştiu unde e Liverpool pe hartă. A trebuit să aştept vreo 20 de ani, pentru că de fiecare dată când făceam un plan, acesta eşua la milimetri de a fi împlinit. Nu am ajuns să-l văd pe Gerrard înainte să se retragă, dar mi-am jurat că nu voi rata echipa lui Klopp, cea mai frumoasă din toate pe care le-am văzut în 22 de ani de „You’ll never walk alone”. 

Liverpool

Cu un pas în finala Ligii Campionilor, Klopp a semnat! Contractul este valabil până în 2026

Înainte să plec din ţară, m-au întrebat mai mulţi oameni ce meci merg să văd. Uneori mă chinuiam să-mi amintesc că era meciul cu Watford, pentru că nu-mi păsa deloc cine va fi adversarul. Când amâni aşa mult un vis din copilărie, înveţi să-l priveşti în esenţa lui, detaliile nu mai contează. Era un meci de Premier League disputat pe teren propriu, iar asta era mai mult decât suficient pentru mine. 

Aventura în Liverpool a început într-o joi. Am aterizat într-o după-amiază târzie, pe o vreme bizară, de ploaie combinată cu soare. Până la cazare, am luat autobuzul 32 de staţii. De la şoferul care mi-a vândut această primă cartelă până la barmanul din Cavern Club, cu care am purtat ultima conversaţie în Liverpool, timp de trei zile, toţi localnicii cu care am vorbit şi-au încheiat frazele cu apelativul „luv”. 

E imposibil să nu te simţi din prima acasă în acest oraş. M-am trezit a doua zi montată să pornesc imediat spre Anfield. Aşa a început un soi de „treasure hunt” cu arta stradală dedicată eroilor LFC (de la Steven Gerrard la Klopp şi Salah).

„Sunt doar un băiat normal din Liverpool al cărui vis a devenit realitate”

Prima oprire a fost la muralul dedicat lui Trent Alexander-Arnold, la intersecţia dintre Sybill Road şi Anfield Road, la câţiva paşi de stadion. „I'm just a normal lad from Liverpool whose dream has just come true” - este citatul alăturat imaginii numărului 66 care acoperă trei etaje de clădire. 

Fraza a fost rostită de fundaşul dreapta al lui Liverpool, într-un scurt interviu acordat după finala Champions League câştigată în 2019. „Sunt doar un băiat normal din Liverpool al cărui vis a devenit realitate”. Opera îi aparţine lui Akse, un artist francez de graffiti, care pictase şi muralul dedicat lui Klopp în Baltic Triangle (unde am ajuns în aceeaşi zi). 

Chiar vizavi de imaginea lui Trent se află zidul dedicat căpitanului Jordan Henderson, pictat ridicând trofeul Premier League după 30 de ani de aşteptare. Hendo are gura larg deschisă (a descătuşare), cum îl vezi des şi în timpul meciurilor, când mai strigă la câte un coechipier, ca să impună ordine în joc. 

Am luat micul dejun la Anfield Cafe, o cafenea micuţă, nepretenţioasă, cu feţe de masă cadrilate, ca de picnic. A venit la pachet cu cafea "cât încape" şi toată bunăvoinţa doamnei care l-a servit.

„Să vă simţiţi bine! Ca Salah pe teren”

Nu mai aveam răbdare, aşa că m-am îndreptat către biroul pentru tururi de stadion. Mi-am prezentat biletul cu 15 minute mai devreme decât trebuia, am primit o tabletă, un set de căşti şi brăţara de acces. Ne-a întâmpinat apoi primul din vreo şase gardieni ai secretelor Anfield care ne-au servit drept ghizi în acest tur: bărbaţi şi femei la vreo 50 de ani, care au avut toată viaţa grijă de acest loc. 

Sunt vorbăreţi, au simţul umorului specific „scouser”-ului şi o energie ciudată, căreia abia mai târziu i-am găsit explicaţia: erau pur şi simplu fericiţi cu munca lor. După o scurtă introducere, primul nostru ghid ne-a urat: „Şi să vă simţiţi bine! Ca Salah pe teren. Că dacă nu vă bucuraţi, vă trimit dincolo de parc, să vedeţi acolo cum arată nefericirea”. 

Am urcat pe scări la cel mai înalt nivel pentru o viziune panoramică asupra stadionului, dar şi a împrejurimilor. Înainte să accesăm tribuna principală, a fost proiectat un mesaj video de bun venit din partea lui Klopp, încheiat cu deja clasicul „Boom”. Când s-au deschis uşile, m-am trezit în faţa unui stadion imens şi gol, în care cel mai crud verde al gazonului contrasta cu scaunele roşii, cod cromatic #C8102E. 

Dacă sălile goale de teatru sau concerte m-au deprimat dintotdeauna, pe Anfield-ul gol m-am simţit liniştită. M-am simţit mică şi uriaşă în acelaşi timp. În faţă, Sir Kenny Dalglish Stand. În dreapta, The Kop. „Aici am bilet mâine”, m-am gândit. Am fost ajutaţi oricum pe tot parcursul turului să intrăm în atmosfera meciului: gazdele difuzau înregistrări cu cântecele şi uralele suporterilor. 

Acum se auzea cântecul lui Virgil, intonat de mii de voci. Am rămas cu el în cap până la meciul de-a doua zi, când l-am auzit din nou, dar şi după: „Watch him defend, and we watch him score / He'll pass the ball, calm as you like / He's Virgil Van Dijk”. Adevărul e că fac yoga zilnic, sperând să ajung măcar la jumătate din calmul sub presiune al lui Van Dijk.

„Klopp nu se simte mai presus de orice alt angajat”

Am făcut nişte poze imperfecte din toate unghiurile acestui stadion superb, unde mi s-au scris cele mai frumoase poveşti din fotbal, timp de două treimi din viaţă. L-am iubit de la distanţă atât de mult timp încât mi se părea ireal să fiu chiar acolo. Apoi mi-am dat seama că făceam prea multe poze şi-l vedeam astfel tot printr-un ecran. M-am oprit şi am încercat să-l privesc nemediat şi să-l respir. 

Am coborât la sala în care se ţin conferinţele de presă. În faţa uşii, un alt ghid ne explică, arătând şi spre intrarea de vizavi: „Aici e intrarea spre bucătărie, aici către sala în care vorbeşte Klopp. Arată exact la fel, aşa a vrut el, pentru că nu se simte mai presus de orice alt angajat. Ca Shankly, ca Paisley”. 

Ghidul insistă şi vorbeşte admirativ de modestia antrenorului, în acelaşi fel în care ar nota un stil foarte „pământean” la o figură din familia regală. De fapt, senzaţia asta o dau toţi ghizii. Pare că, pentru ei, Klopp, Henderson şi Salah sunt din familia regală, una ai cărei membri s-au născut pe continente diferite, din etnii distincte, dar este, fără îndoială, nobilă.

E limpede asta când vezi cum entuziasmul oamenilor la vestea că, a doua zi, Henderson, căpitanul lui Liverpool, îl aduce prima oară pe stadion pe băieţelul lui. În sala presei, o doamnă binevoitoare din echipa Anfield s-a oferit să ne facă fotografii pe scaunul lui Jürgen Klopp, de unde au venit unele din cele mai bune citate ale sale. Un băieţel îmbrăcat în tricoul lui Liverpool încerca să-l imite şi improviza un întreg discurs post-meci. 

Cum erau mai puţin de 24 de ore până la fluierul de start al meciului, nu am avut acces decât la vestiarul oaspeţilor, însă personalul a aranjat acolo tricourile jucătorilor lui Liverpool, ca să ofere o „reconstituire”. Copiii (şi adulţii) din grup şi-au făcut poze - previzibil - pe scăunelul din dreptul tricoului lui Salah şi - mai puţin previzibil - cu tricoul lui Luis Diaz, columbianul care e în lot abia din februarie, dar a cucerit deja inimile suporterilor.

„This is Anfield”

Vizita a continuat spre tunelul jucătorilor. M-am oprit să ating semnul „This is Anfield” - după vreo 5 minute în care mi-am făcut curaj să fac asta. Semnul a fost pus aici, din 1974, la iniţiativa lui Bill Shankly: „Să le amintească băieţilor pentru cine joacă şi să amintească adversarilor împotriva cui joacă”. Timp de 42 de ani, ritualul a fost ca jucătorii lui Liverpool să atingă acest semn înainte să iasă pe teren. 

În 2016 însă, Klopp a instituit o regulă nouă: nu aveau voie să atingă semnul până nu obţineau un trofeu. Echipa lui Klopp a primit „dezlegarea” trei ani mai târziu, când a câştigat UEFA Champions League. În 2020, în prima sa zi la Liverpool, Thiago a refuzat să pună mâna pe semn, până nu câştigă ceva alături de echipă. 

Să atingi placa „This is Anfield” înseamnă să dai mâna cu toate generaţiile de jucători pe care le-ai văzut în tricoul Liverpool de când erai copil. Cu Gerrard, cu Carragher şi cu Hyypiä. Cu Alonso. Cu mâinile „vrăjite” ale lui Dudek. Cu neîmblânzitul Luis Suarez. Cu degetele tatuate ale lui Bobby Firmino. Cu toţi cei care şi-au pus amprenta pe istoria unui club care ştie să-şi celebreze trecutul, fără să trăiască din amintiri. 

Am petrecut apoi mai mult de 15 minute pe banca de rezerve a lui Liverpool. E mult mai confortabilă decât mă aşteptam. Mi l-am imaginat stând acolo pe Gini Wijnaldum în prima repriză a returului cu Barcelona, în 2019. Aştepta cuminte să intre, ca rezervă, într-un meci în care a dat două goluri în 2 minute şi şi-a trimis astfel echipa în finala Champions League, dând peste cap toate calculele caselor de pariuri.

„Mingea o să sară bine mâine”

Doi oameni păzeau limitele zonei tehnice, ca să se asigure că niciunul dintre noi nu va intra pe gazon. Puteam călca doar în spaţiul unde, de regulă, se plimbă agitaţi antrenorii. „Mingea o să sară bine mâine la meci, o să vedeţi”, ne-a spus, de câteva ori, unul dintre „paznicii” gazonului. 

Colega lui, mândră că e cumva înrudită prin alianţă cu familia lui Jordan Henderson, visa la finalul de sezon perfect pentru ea. Nu implica o cvadruplă, ci „Liverpool să câştige Premier League, iar Everton să retogradeze. Vă daţi seama cum ar fi?”, ne-a întrebat făcând ochii mari. Nu am răspuns nimic, pentru că nu prea-mi pasă pe ce loc va termina Everton. 

M-am mai aşezat un pic pe banca de rezerve şi am încercat să-mi imaginez cine urma să stea acolo a doua zi. Aveam o singură grijă: ca Salah şi Thiago să fie titulari. Au fost, iar Thiago a venit cu supradoza de magie la el, făcând ca, încă o dată, numele adversarilor să mi se pară irelevant, pentru că oricum mai tot meciul m-am uitat la pasele lui. 

Am numai câteva notiţe din ziua cu meciul, iar cea mai limpede dintre ele e: „Thiago «3» superb”. Mai mult de jumătate din ghizii noştri ne-au spus „Up the Reds” în loc de la revedere. La finalul turului de stadion, am mers la muzeul Anfield, care adună, prin trofee, tricouri, fotografii şi tot felul de memorabilia, bucăţele de puzzle din istoria clubului.

„To best player ever”

Într-o cameră semiîntunecată strălucesc cele şase trofee Champions League câştigate de Liverpool (replici, desigur). Poţi vedea ochelarii faimoşi ai lui Jurgen Klopp, chiar lângă trofeul FIFA Club World Cup, dar şi vitrina dedicată „Miracolului de la Istanbul” (până în ziua de azi, cel mai frumos meci pe care l-am văzut vreodată). 

Însă obiectul meu preferat din muzeu, e, culmea, un tricou al Barcelonei! I-a aparţinut lui Luis Suarez şi i l-a dat lui Steven Gerrard, după ce-a scris simplu pe el: „To best player ever”. Am părăsit muzeul şi stadionul după ore în care auzisem numele lui Mo Salah rostit cu accent de scouser, dar şi de turişti de diferite naţionalităţi, pocit în toate limbile, cu „h” la final sau „h” surd. 

Cel mai limpede am înţeles ce înseamnă numele ăsta pentru mine, când nimeni nu rostea vreo vorbă. Când am ajuns la ceva ce era sus în lista mea de priorităţi pentru călătoria în Liverpool, imediat după meci şi turul stadionului, am vrut să văd muralul proaspăt terminat dedicat lui Mo Salah. Opera uriaşă se află pe Anfield Road, vizavi de pub-ul King Harry. 

Înfăţişat de două ori, de artistul local John Culshaw, Salah e la o înălţime dublă faţă de mine - în realitate e doar cu 15 cm mai înalt. Artistul a ales să picteze două momente iconice de sărbătoare a golurilor date de Salah: unul din 2018 (victoria de 2-1 în Champions League, faţă de Man City) şi victoria cu 4-1 asupra lui Everton în derby-ul Merseyside din acest sezon. 

M-am aşezat lângă un tip la vreo 30 de ani, care stătea pe trotuarul barului de vizavi. El tăcea şi privea. Eu tăceam şi priveam. Apoi a venit încă un domn cu un DSLR şi a exclamat: „Wow, e minunat”. Nu i-am răspuns decât zâmbind şi nu a mai zis nici el nimic, pentru că şi-a dat seama că în templu nu se vorbeşte. 

În loc de predică, ne-a vorbit doar oraşul, cu zgomotul motoarelor şi tot soarele congelat care încăpea pe Anfield. Un soare pe care mi-a venit şi să mulţumesc pentru aceşti ani, şi să mă sperii. Pentru că toată arta stradală are, din start, termen de expirare - aşa cum au şi contractele dintre fotbalişti şi cluburi.

VIDEO Atmosfera unică de pe Anfield Road

Citește și alte știri despre fotbalul internațional:

De la Robert Lewandowksi la un atacant care a înscris doar 3 goluri în ultimii 3 ani » Soluție uluitoare găsită de Bayern Munchen

Răbufnirea unui fost portar al lui Inter după criticile la adresa lui Ionuț Radu: „Să spui că Inter poate pierde titlul din cauza gafei lui e un nonsens”