Charlie Hebdo e presă liberă sau mizerie în numele ratingului?

Trăim într-o lume în care fiecare spune ce vrea, fiecare face ce vrea, dar parcă ultimele rămășițe umane pe care le mai avem în bagajul cromozomial al bunului simț ne împiedică să comitem chiar orice ne trece prin minte.

Cum să faci mișto de morți?

Dacă societatea contemporană crede că e firesc, ba chiar nostim, să ne hlizim în fața coșciugelor sau a urnelor cu cenușa celor decedați, atunci cei de la săptămânalul parizian Charlie Hebdo au făcut ce trebuia.

Au făcut mapamondul să râdă, caricaturizându-l pe selecționerul Franței cu urna mamei sale în loc de trofeul pe care urmează să-l înmâneze peste vreo trei săptămâni Donald Trump.

Caricatura realizată și publicată de Charlie Hebdo

Necazul selecționerului

Se știe, mama lui Deschamps a murit acum câteva zile, la 89 de ani. Selecționerul a plecat în Franța, pentru cele lumești. Și-a lăsat secunzii să se ocupe de meciul cu Norvegia, cvasiformal după primele două victorii ale Franței.

Va reveni în America după funeralii, pentru fazele eliminatorii. Pentru cei cu istoria fotbalului absolvită la seral, Deschamps, dincolo de fostul mare jucător, e selecționerul care a adus Franței un titlu mondial, plus accesul într-o altă finală, Qatar 2022.

Doar pentru rating?

Și vine marea publicație franceză, plină de umor precum blana câinelui maidanez de purici, servind această caricatură nu macabră, ci care frizează de-a dreptul alienarea. Cât poți să fii de retardat să râzi de un om care-și traversează Atlanticul ca să participe a funeraliile mamei sale? Cine naiba ești tu, ce stele ai în frunte, cine te ține în spate ca să calci în picioare acest moment funest?

Ce vrei să obții cu această mizerie de caricatură cu mesaj infect? Să atragi vizualizări? Cu acest preț odios? Și nici măcar cu o realizare artistică decentă... Scuze, Matty Assan era genial, desena mai bine și cu spatele, Deschamps aproape că nici nu seamănă...

Vremea lui „je suis Charlie”

Toată lumea știe cine e Charlie Hebdo. Nu neapărat publicația tupeist-rasistă care în 2018, când Simona Halep câștiga Roland Garros-ul, îi ironiza pe români, lipindu-le apelativul „Ferrailles”, culegători de fiare vechi, adică țigani care se ocupă cu astfel de lucruri.

Nu, Charlie Hebdo este publicația care în ianuarie 2015 cerșea compasiunea unei planete întregi, când sediul redacției era atacat. Da, je juis Charlie, nous sommes Charlie. Atunci publicaseră niște desene cu profetul musulman în diverse ipostaze, iar cercurile islamice reacționaseră cum știu ele, adică violent.

Iar Planeta le-a fost alături celor de la Charlie, deși poate există activități mai relaxante decât să-l iei la mișto pe profetul unei lumi musulmane care numără aproape două miliarde de adepți.

Până unde?

Pentru cine să sară Planeta? Pentru unii care ne fac țigani? Pentru unii care-și fac nevoile pe ultimul drum al mamei selecționerului care i-a făcut campioni mondiali? Până unde poate coborî mizeria umană? Ce suntem în stare să facem pentru a fi vizibili în media? Care ne sunt reperele? Cine mai suntem noi? Poată să ne răspundă cineva?

Cei mai alienați dintre noi vor răspunde într-un cor dement, scăpat de sub orice urmă de umanitate. Vor spune că indiferent ce s-ar întâmpla ei sunt Charlie! Încotro ne îndreptăm, că n-am înțeles?! Praful se-alege de noi!