)
Articol de Andrei Crăciun - Publicat luni, 01 noiembrie 2021 09:34 / Actualizat luni, 01 noiembrie 2021 10:18
Nu s-a terminat cum am dorit: Simona Halep a pierdut finala la Transylvania Open. Dar să recunoaștem că ne-am dorit asta mai mult chiar decât victoria Simonei: o partidă Halep-Răducanu.
Și să mai recunoaștem că am crezut că tânăra doamnă Iuruc, la capătul unui an greu și marcat de accidentări, va fi aceea care se va pierde pe drum, nu Emma, care a fost ireală, perfectă, la New York.
Dar uite că prima a cedat domnișoara Răducanu. Să câștigi US Open cum a câștigat ea pentru a te împiedica apoi în Transylvania Open... – sunt câteva lucruri de remarcat aici.
Parcursul magic
Unu: Emma Răducanu a rămas totuși, chiar și după un Grand Slam câștigat, la fel de tânără și lipsită de experiență.
Doi: absența unui antrenor contează. Desigur, e greu să găsești antrenorul perfect pentru nivelul următor, dar să nu ai niciunul este, de oriunde ai privi, o greșeală care se decontează.
Trei: Emma este totuși și de-a noastră – tenisul ei a avut momente când părea că tocmai a aterizat din viitor, dar a avut și o panică foarte românească, dublată de acel lasă-mă-să-te-las atât de al nostru.
Patru: pare că e mai ușor să câștigi US Open de o manieră atât de entuziasmantă, după un parcurs în care totul merge minunat, un parcurs magic-magic, ca un oraș în care te așteaptă o iubire și toate semafoarele arată doar verde într-o noapte care schimbă destine. Pare mai ușor să câștigi US Open, spuneam, decât să rămâi acolo, sus.
Precedentul Naomi
Cazul Naomi Osaka ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă. Vin atât de multe contracte, atât de multe alte lucruri care nu au legătură cu tenisul încât e destul de ușor să uiți de ce ești până la urmă acolo.
Nu putem decât să tragem nădejde că nu acesta va fi destinul Emmei Răducanu. Dar înfrângerea aceasta dureroasă de la Transylvania Open ne arată că tenisul feminin e foarte schimbător, întocmai ca istoria – e ca un pendul, înainte, înapoi, mereu în dinamică.
Cât despre Simona Halep – nu avem altceva de făcut decât să-i aplaudăm sacrificiile, abnegația, puterea de muncă și, peste toate, constanța (în plus, cu Marta Kostiuk, în semifinale, a jucat sclipitor, de parcă ar fi vrut s-o răzbune pe Emma Răducanu).
Nu putem ști ce va urma pentru Simona, poate că nu va mai fi niciodată aceea din 2014, 2017, 2019 – dar e limpede că ea nu va renunța.
I-a lipsit calmul
Finala pierdută cu Anett Kontaveit din Estonia (jucătoare mai tânără cu cinci ani și aflată cu cinci poziții mai sus în clasamentul WTA) ne-a întristat, firește, mai ales că Simona (numărul 19 WTA) a fost dominată categoric. N-a intrat în partidă, n-a avut ritm, nu i-a funcționat nici serviciul și a greșit voleuri simple, banale chiar, într-o manieră cu totul necaracteristică pentru ea.
S-a văzut și oboseala după o săptămână plină, în care, totuși!, a jucat pe alocuri entuziasmant, ca odinioară. A dat și semne de nervozitate, n-a mai avut acel calm imperial care a făcut-o cândva numărul 1 în lume.
În fond, o victorie
Ajunși aici, să nu uităm lucruri esențiale: între 2013 și 2020, Halep a câștigat cel puțin un turneu pe an. A jucat patruzeci de finale și a câștigat 22. Are două titluri de Grand Slam, la cele mai importante turnee din Europa: Paris și Londra.
Și a mai avut și probleme cu spatele chiar în această săptămână. Și nu mai e nici tânăra căreia astfel de "mici accidentări" îi treceau în două-trei zile. Văzută în această lumină, finala Simonei Halep în Transilvania este, în fond, o victorie. Iar reacția de orgoliu la 2-6, 2-5 și mingile de meci ale Anettei Kontaveit a fost remarcabilă.
Și-a dorit mai mult victoria!?
Cât despre jucătoarea din Estonia, de data aceasta clișeul chiar se justifică: și-a dorit mai mult victoria. A fost, pur și simplu, mai bună. Și a fost mai bună pentru că a visat la Guadalajara, la Turneul Campioanelor, și a avut ambiția mai proaspătă. E în acea parte a carierei în care totul îi merge din plin. A înșirat victoriile la Moscova și la Cluj. Pentru ea abia urmează anii vacilor grase, ca să folosim o parabolă biblică.
Nouă ne rămân amintirile și – încă! – speranțele. Iar Simona Halep este deja o sportivă de legendă și trebuie tratată ca atare. Și mai e ceva, foarte important: iată că Transilvania a reușit să se impună pe harta tenisului. Transilvania, de altfel, începe să semene tot mai puțin cu restul României, o tot ia înainte, chiar e o Elveție a Estului, cum i s-a spus.
Se întâmplă, e clar, ceva bun în tărâmul de dincolo de păduri (să păstrăm expresia, deși nu mai e cazul, fiindcă pădurile au devenit mai degrabă bani nemunciți și amintiri). Ceva bun care ar trebui să funcționeze ca un ceas deșteptător pentru toate celelalte provincii istorice, dar probabil că nu se va întâmpla nici asta.
La fotbal de unde ne luăm speranța?
În rest, revenind la fotbalul nostru cel de toate zilele, Farul lui Hagi tocmai a reușit o victorie mare la Botoșani (bașca un golazo!), cât de mare poate fi și o victorie la Botoșani. Ceea ce ar trebui să ne dea speranță că încă o generație măcar cât generația Marin-Ianis se va naște. Totuși, rămânem plini de îndoieli, căci am mai văzut Farul în acest sezon jucând și de parcă fotbaliștii ar fi avut picioarele legate.
Dar de altundeva dacă nu de la Gică Popescu și Gică Hagi, de unde să ne vină speranța? Căci oriunde am privi vedem aceleași fețe, aceleași măști, scandaluri de duzină, fotbaliști expirați care sar la bătaie cu antrenori care au pierdut vestiarul, conducători cu mințile rătăcite și jucători de mâna a șaptea care așteaptă prima ocazie să dea un tun și să dispară într-un anonimat confortabil.
E atât de puțin încât îți vine să te întrebi încă o dată și, desigur, zadarnic: cum, Doamne iartă-ne!, am ajuns noi aici?!
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
