)
Articol de Cătălin Striblea - Publicat sambata, 19 februarie 2022 12:21 / Actualizat sambata, 19 februarie 2022 12:21
În urmă cu fix 40 de ani, o poveste rusească lua cu asalt lumea și o întorcea pe dos. Filmul lui Vladimir Menșov, „Moscova nu crede în lacrimi”, lua premiul Oscar pentru cel mai bun film străin și stârnea un suspin pe întreg mapamondul.
Filmul este istoria a trei fete venite la Moscova, în căutarea unei vieți mai bune. Locuiesc împreună, muncesc împreună, iar dramele lor se împletesc. Niciun zâmbet și nicio mângâiere nu vor primi atunci când le va fi mai greu. Orașul și lumea neînduplecată a Moscovei le vor pune în genunchi.
40 de ani mai târziu, Moscova aduce lumii o nouă super producție, cu aceeași pasiune, aceeași dramă și aceeași lipsă de iubire. Doar că filmul este mult mai scurt, iar viețile distruse sunt adevărate. Să cunoaștem personajele și scenariul.
Filmul nostru are fix șapte secunde. Un singur cadru larg și un cameraman cu mare experiență care știe exact ce vede. Dar și un producător care caută emoția la proba feminină de patinaj artistic a Jocurilor Olimpice de la Beijing.
În prim-plan, o adolescentă brunetă este luată în brațe și liniștită de o doamnă blondă. Nu-i vedem fața, dar spatele i se scutură de plâns. Consolarea oferită nu chiar mămos nu o ajută cu nimic. E la finalul a cinci zile în care toată planeta a așteptat să cadă în genunchi. Ea este Kamila Valieva, un copil genial. Dopat și cu psihicul la pământ.
În planul îndepărtat, o adolescentă cu părul roșu are o criză de furie. Îi spune unui bărbat blond, incapabil de reacție, că urăște. Că urăște pe toată lumea, că urăște locul doi, că numai ea nu are aur, că nu mai vrea să patineze. Ea este Alexandra Trusova. O muncitoare a gheții și o medaliată cu argint.
Într-un alt cadru, singură și neîndrăznind să se bucure, o a treia adolescentă. Lăsată de capul ei, fără niciun oficial alături, trăiește cel mai mare moment al vieții. Prima femeie care a făcut un cvadruplu Lutz, prima femeie care a făcut două cvadruplu Lutz în același program, dar care conform pregătirii de acasă, ar fi trebuit să iasă pe locul trei. Ea este Anna Shcherbakova. Campioană olimpică, fără voia antrenoarei sale, Eteri Tutberidze.
Aceste șapte secunde vor rămâne în istorie. Aceste șapte secunde sunt istoria. Și mai curând trebuie să sperăm că ceea ce-am văzut în ele va fi istorie. Sunt șapte secunde care scot la iveală minciuna abuzul și hotarul pe care lumea civilizată a sportului l-a trecut cu gândul de a nu mai reveni vreodată acolo.
În spațiul rusesc, Eteri Tutberidze este privită ca un geniu. Cel mai mare furnizor de medalii din ultimul deceniu, are zeci de campioni. Ultimii șapte campioni ai Rusiei îi aparțin. Ca și ultimii trei de la Jocurile Olimpice.
Lucrează doar cu fete și nu este competiție să nu o fi câștigat. Ca sportivă a trebuit să renunțe repede din cauza unei accidentări. Și-a găsit împlinirea în munca de antrenoare.
Și, mai presus de orice, Eteri Tutberidze este o supraviețuitoare. Ea a scăpat din atentatul cu bombă din Oklahoma City, în 1995. 168 de persoane au murit în clădirea în care a fost pusă bomba. Numele său este trecut pe o placă cu supraviețuitori.
Statul american a recompensat-o cu 1.200 de dolari cu care și-a cumpărat o mașină. A început să bată America în căutare de talente. Dar ceva nu se potrivea, așa că s-a întors la Moscova, unde medaliile contează mai mult decât viețile.
Niciuna dintre sportivele sale nu performează la maturitate. Au ajuns să fie numite „livrări pentru Jocurile Olimpice”. Câștigă ca adolescente și dispar.
De ani buni, lumea știe că metoda sa este să învrăjbească între ele sportivele pe care le conduce. Să le pună la cuțite. Și mereu este însoțită de doctorul Shvetsky, care a fost suspendat și de ruși pentru practicile de dopaj la canotaj.
Faptele lor au fost considerate eroice până anul acesta. Valieva, Trusova, Shcherbakova muncesc împreună, locuiesc împreună, trăiesc împreună. Plâng împreună și probabil se urăsc separat. Dar sunt cele mai bune. Vor reuși cu siguranță, iar povestea lor va fi genială, desigur.
Dar vestea că un copil de 15 ani este dopat a îngrozit planeta și rescrie povestea. Mai mult, Kamila Valieva avea încă două substanțe în corp, care, laolaltă cu trimetazidina, dădeau un cocktail interzis de lege.
Și nici asta nu ar fi durut atât de tare, dar, odată prinși, oamenii s-au comportat ca ultimii șmenari. Au pus copilul să mintă în fața planetei că a băut după bunicul. Iar când fetița a clacat și a făcut un exercițiu lamentabil, doar au întrebat-o de ce nu mai poate.
O scârbă desăvârșită te cuprinde. Sunt ani buni de când mișcarea olimpică încearcă să limiteze modul rusesc de a face lucrurile. Rusia e interzisă la Jocuri. Compromisul spune că marii săi sportivi se prezintă sub un steag inexistent. Dar minciuna nu se oprește. Valuri de droguri, minciuni și abuzuri curg în continuare, într-un film prost.
Sub acoperirea că toată lumea face la fel, Rusia promovează călcarea demnității în picioare și minciuna chimică, abuzând competiții întregi. Sistemul lor este incapabil să livreze altceva decât victorie prin lezarea umanității.
Ani de zile ni s-a spus că altfel nu se poate, că sport fără sacrificiu nu se poate. Doar că acesta nu este sacrificiu, ci sacrificare. Acesta este un altar naționalist în care se distrug oameni.
Nu e nicio mândrie aici. Și nicio poveste. Sunt câteva medalii, dar nu va fi nicio bucurie. Cu atât mai puțin aplauzele unui Oscar. Poate peste 40 de ani când cele trei fete vor vorbi și-și vor spune ele povestea.
Cu siguranță, însă, sunt foarte multe lacrimi. Doar că, știți deja, Moscova nu crede în lacrimi.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
