)
Articol de Dragoș Suciu - Publicat miercuri, 05 februarie 2025 16:36 / Actualizat miercuri, 05 februarie 2025 18:44
Simona Halep, fost număr 1 mondial și dublă câștigătoare de Grand Slam, și-a încheiat cariera profesionistă după ce a fost învinsă la Cluj-Napoca de către Lucia Bronzetti, scor 6-1, 6-1. Așa sună anunțul rece făcut de mai toate publicațiile sportive de pe mapamond.
O scară globală la care nimeni cu România în dreptul numelui nu a mai ajuns în tenis, de la Ilie Năstase încoace. Dar Simona a însemnat mai mult decât cifrele reci vehiculate în jurul ei la ora abandonului sportiv.
Să scriu despre momentul actual din perspectivă personală este oricum foarte greu. Am copiărit, ne-am antrenat, am crezut și am visat împreună că vom ajunge să jucăm meciurile la care ne uitam. Ea le-a jucat, eu le-am vorbit și analizat, cumva a ieșit bine pentru amândoi.
Într-o țară care nu prea făcea diferența dintre un game și un set, Simona s-a erijat ca purtătoarea speranțelor că un forehand va prinde terenul și apoi un backhand va aduce punctul.
Și game-ul, setul, meciul și turneul. Pentru că Simona a învățat o țară pentru care orice victorie dintr-un turneu obscur era scrisă cu litere de tipar să țină ochii doar spre trofeu. Și a făcut asta timp de 10 ani.
Cum a început
Mergând prin viață există momente în care drumul se bifurcă și e tentant să te abați de la traseul inițial. Sunt atât de multe astfel de momente în perioada de formare încât deseori uiți de destinație sau ea devine eterogenă. Se disipă și se transpune, te îndeamnă să crezi că nu e pentru tine sau tu nu ești demn de ea.
Când îți păstrezi orbește calea, riști să nu mai vezi nici orizontul și nici mărginimea. Și totul pentru un crez, pentru Nirvana personală. Crezul Simonei a fost tenisul și nimic altceva.
Urmat atât de corect metodic încât nu doar că a ajuns la munte, l-a și cucerit. Trandafirii din acel 1 imens oferit de organizatorii de la Beijing purtau lacrimile acumulate în puținele ei îndoieli și în sumedenia celor apropiați.
Identificarea unui popor cu un sportiv se produce greu dar mereu natural. Michael Jordan e visul american cu mingea în mână, Beckenbauer a fost riguriozitatea germană cu mingea la picior și Djokovic e spiritul războinic al sârbilor purtat pe arenele lumii.
România s-a identificat cu Simona Halep mai mult decât cu oricare alt sportiv actual pentru că, în ciuda lipsurilor sistemului, s-a putut. E un țel spre care tind mulți, mai puțin favorizați de context și cu circumstanțele altora mereu mai la îndemâna triumfului.
Simona nu a fost produsul unei școli de tenis sănătoase, moderne, inovatoare sau bazate în vreun fel pe meritocrație și a arătat ceea ce mulți visăm în taină. Că se poate și așa și că tu poți fi mai presus decât ceea ce te înconjoară.
Cum s-a terminat
Retragerea de ieri a avut un gust amar din două motive. Fără să o știu cu subiect și predicat cred că Simona și-ar mai fi dorit să joace măcar un an, măcar un Grand Slam. Cred că a vrut și nu a mai putut din cauza acelui genunchi care dacă începe să te lase nu face decât să îți sugereze ca și tu să te lași cu totul.
Mai grav e însă că nu a mai putut pentru că o organizație de o calitate îndoielnică, numită WTA, a pus soarta clasamentului Simonei (undeva în jurul locului 60 în momentul expirării suspendării) în mâinile Consiliului Jucătoarelor, care a negat adevărul juridic și a respins repunerea în drepturi a unei jucătoare care le-a cam bătut pe unde le-a prins pe Azarenka, Garcia și restul membrelor.
Al doilea motiv ține de ceea ce mai înseamnă din punct de vedere sportiv în 2025 Simona Halep. Meciul de la Cluj a arătat rău, mai rău ca oricând. Nu tocmai din vina ei pentru că în condiții normale nu ar fi jucat vreodată în starea asta, fără pregătire de vreun fel și fără să-i pese de rezultat.
Ar fi aștetptat, s-ar fi antrenat, ar fi făcut reglajele fine pe care le-a stăpânit exemplar în carieră și și-ar fi luat un la revedere mult mai demn în termeni strict sportivi. Nu unul grăbit, cert dar totuși în dubiu, ca o ușă lăsată deschisă crăpat, cât să nu te tragă nici curentul dar să vezi totuși și o rază de lumină.
Ce rămâne
Abundă internetul de păreri de rău, de ode lacrimogene sau satire criptice compuse de toți cei pentru care sportivul Simona Halep a însemnat ceva. Îi spun la revedere și îi promit neuitarea, îi mulțumesc pentru tot ceea ce a făcut și i-a făcut să trăiască.
Un sportiv e mare și prin raportarea ta la el, prin modul în care te face să trăiești anumite lucruri și îți generează o tușă personală, îți formează amintiri și le potențează în timp.
E prea devreme să realizez ce înseamnă retragerea celei datorită căreia am comentat 2 finale de Roland Garros, una de Wimbledon și una de Australian Open cu reprezentare românească, datorită căreia mulți dintre voi au ajuns să ne urmărească și să ne cunoască inclusiv pe mine și pe colegii mei, datorită căreia România a înțeles că uneori turul 3 la un Grand Slam nu e suficient.
Retragerea asta o să doară cel mai rău atunci când o să apară acea absență din momentele turneului care contează cu adevărat. Atunci o să invocăm, o să ne amintim și o să recurgem la trista sintagmă “pe vremea Simonei”.
O vreme care trece din simplul și crudul motiv că orice început are și un sfârșit. Îți mulțumesc pentru tot, Simona!
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
