)
Articol de Marius Mărgărit - Publicat luni, 13 octombrie 2025 00:56 / Actualizat luni, 13 octombrie 2025 01:25
Împotriva tuturor evidențelor și împotriva oricăror calcule și statistici, am dat lovitura cu Austria, liderul ce părea de neatins. Fiindcă, poate pentru prima dată în acest an, România a fost o echipă de simpli soldați, care au dat toți și fiecare tot ce au putut.
Bîrligea s-a bătut ca un nebun și când nu avea nicio șansă, Ianis a fost mai bun defensiv, plus centrarea de final, Dragomir a acoperit bine spațiile, la fel ca și Marin, Mihăilă a alergat până la epuizare, Man a reușit mai puține, dar a încercat mai mult decât de obicei, fundașii n-au dat nicio șansă vedetelor de Bundesliga, Radu a fost conectat total.
De prin minutul 60 eram sigur că Mircea Lucescu nu va face schimbări. Era 0-0, lucrurile mergeau spre această remiză albă care ne mai ținea oricum în cărți, angrenajul funcționa. De ce să schimbe, dacă putea să nu piardă...
L-a forțat accidentarea lui Mihai Popescu, iar în ultimele minute s-a gândit că n-ar fi rău să îl scoată pe Bîrligea, epuizat. Nu risca nimic. Nu a făcut-o neapărat să atace, ci să aibă prospețime defensivă, să înceapă presingul de acolo, din față.
Păcat că în ultimii 20 de metri încă ne le lipsește picătura aia de tupeu. Dar chiar și așa, am surclasat Austria la ocazii, la atitudine, iar oaspeții n-au punctat decât la posesie. Și aia stearpă, undeva la 30 de metri de poarta noastră, fără nici un pericol. Sabitzer a fost doar o întâmplare.
Nu știu dacă aceste 3 puncte ne pot aduce ceva mai mult de locul doi în grupă. Deși s-a mai strâns "hora", iar acum nici austriecii nu mai pot fi siguri de fotoliul de lider. Asta înseamnă că trebuie să joace până la capăt, iar asta ne convine.
Oricum, tot ar trebui să batem și în Bosnia- Herțegovina, sau măcar să nu pierdem, altfel victoria asta ar fi doar o altă seară frumoasă și atât. Dar mai important este că băieții au înțeles că nimic nu e imposibil dacă pui suflet, tendoane, mușchi, durere și dorința aia de a nu ceda, de a nu renunța, nicăieri, nici un duel.
Fiindcă, până la urmă, fotbalul e un sport de echipă. Și chiar asta a fost România, o echipă. Golul lui Ghiță e un bonus. În sfârșit, am și crezut până la capăt, am încercat.
Nu ne-am mulțumit să ieșim onorabil din încercarea asta. Și asta chiar ar trebui să ne dea moral și încredere pentru baraj.
Încă o dată, Mircea Lucescu, tot mai irascibil, parcă nesigur, obosit, sătul să tot dea explicații, ne-a dovedit că nu nici pe aproape de capitolul final și că povestea lui poate avea un "va urma" ceva mai lung. Unii spun că a fost strategie, că a bulversat intenționat lucrurile, că a atras presiunea asupra sa ca s-o ia de pe umerii jucătorilor. Personal, nu cred. Dar fie.
Important e că i-au ieșit schimbările în formula de start, că a reușit să-i facă pe ai lui să joace one for all and all for one. Avem echipă.
Nu spargem norii dar putem să ne batem încă cu aia mai mari. Împreună. Iar Mircea Lucescu e încă capabil să se scuture de orgolii, de amintiri și să tot reinventeze. Chiar dacă a anunțat că dacă nu se califică România direct, lasă pe altcineva la baraj. Nici asta nu cred...
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
