Țopescu, omul de neuitat…

Este aproape imposibil să explici în cuvinte profesionalismul omului Cristian Țopescu și mă gândesc că atunci când a fost în viață, probabil i-ar fi plăcut ca lumea să-l amintească. Era de ajuns să vezi la Replay, pe TVR, meciuri din istoria fotbalului românesc sau momentele de aur ale României la Jocurile Olimpice, că n-aveai cum să ratezi vocea inconfundabilului Țopescu.

Tone de hârtii pentru texte

Și dacă tot este ziua în care ne amintim de Cristian Țopescu, o să vă povestesc cum se documenta marele comentator, cu care am colaborat din 2003 și până când s-a stins, în 2018. Domnul Țopescu își nota absolut tot, avea o agendă uriașă, în care-și trecea toate datele de naștere ale apropiaților, în general sportivi și jurnaliști. An de an, te simțeai binecuvântat când auzeai vocea marelui Țopescu spunându-ți poate cel mai sincer “La mulți ani!”.

În 2018, m-a sunat după 5 zile, era chiar în mai, iar după o săptămână s-a stins, și mi-a spus cu o voce neschimbată: “Știu când a fost ziua ta, însă am avut niște probleme de sănătate, așa că te rog frumos să mă ierți că nu am putut să te urez când trebuia!”.

În ultimii ani, am fost mai apropiat de dânsul, cred că doar la revista 100% Sport mai scria, iar eu mergeam o dată pe lună la casa din zona Mihalache, pentru a ridica manuscrisul. În general scria pe două foi, iar după ce-l redactam pe calculator, mă punea să i-l citesc cu voce tare.

Mergeam tot timpul la restaurantul mexican de peste drum și aveam o înțelegere: o dată plăteam eu, o dată el. De fiecare dată își comanda aceleași chestii, nimic mexican, și o bere belgiană, din orașul Leuven.

Venea cu caiete uriașe, în care avea notate toate evenimentele sportive, toate datele posibile și imposibile despre sportivi. Nu greșea niciodată în comentarii, tocmai pentru că avea totul notat, cu un scris caligrafic. Editorialele sale, de exemplu, erau returnate, mai puțin ultimul, pe care n-am mai avut când să îl înapoiez. Mi-a spus doar atât: „După ce ies din spital, ne vedem!”. Cam astea au fost ultimele noastre convorbiri...

Omul cu un singur regret

Atât la radio Sport Total FM, cât și la ProSport sau la revistă, la orice întâlnire aveam discuții despre momentele neplăcute din carieră, despre cum a fost interzis la TVR, după acel meci cu Suedia, din 1983, care i-a adus o suspendare de 6 ani, pentru că în 1989 a comentat finala Steaua – Milan 0-4, din Cupa Campionilor Europeni.

„Mi s-a spus că eu voi comenta, așa că m-am documentat într-o noapte, iar a doua zi am avut poate cel mai sec comentariu din viața mea. Știu că nu aveam voie să spun ceva despre frumusețile orașului Barcelona, despre câți bani câștigă fotbaliștii lui Milan, e bine că am putut rosti numele lui Ancelotti, Van Basten, Rijkaard sau Gullit! Nu cred că am comentat vreodată mai sec de atât”, îmi povestea cu vocea sa blândă Cristian Țopescu.

L-am întrebat dacă a avut vreodată regrete... nici nu stătea pe gânduri și rostea apăsat: „Că am intrat în politică! Mare prostie am făcut! După 2 zile mi-am dat seama că nu e de mine, că acolo orice ai încerca să faci, n-ai nicio șansă! Le-am spus politicienilor, în special Elenei Udrea, că dacă noi n-am mai veni la muncă în mașini, ci pe jos sau pe biciclete, am da un exemplu! N-am reușit nici măcar să-i conving pe politicieni să urce scările, toți luau liftul. Apoi să nu ne mirăm că țara asta e bolnavă și nu mai face sport!”.

Așa era Cristian Țopescu, un om blând, un profesionist cum rar mai întâlnești, care discuta cu toată lumea... nici nu vreți să știți cum era cu el la plimbare, era oprit de toți oamenii, n-o să uit niciodată când ne aflam pe o stradă prin Craiova, aproape de Colegiul Frații Buzești, cu Răzvan Cornețeanu, Dorin Chioțea și George Păunescu, ziaristul, nu omul de afaceri, iar lumea se oprea în fața lui Țopescu și urmau reverențe ca-n filme.

Vă pot confirma cei prezenți atunci, că nu degeaba i-am amintit. Mă gândesc că dinspre Pământ spre Cer se aude și astăzi: gooooooooooool, Româniaaaaaaaaaa!, iar Dumnezeu recunoaște instant: „Sigur e Cristian Țopescu!”.