Articol de Narcis Drejan - Publicat joi, 11 septembrie 2025 15:38 / Actualizat joi, 11 septembrie 2025 15:41
Naționala României se zbate într-un marasm al indeciziei, iar remiza cu Cipru, 2-2, nu e doar un scor într-o campanie de calificare, ci un nou simptom al bolii cronice din fotbalul românesc: frica de schimbare și incapacitatea de a construi lucid, pe termen lung.
Mircea Lucescu, „Il Luce”, este un nume sacru pentru fotbalul românesc. Nu există alt tehnician cu palmares comparabil, nu există alt om care să fi adunat atâta experiență, atâta respect internațional, atâtea trofee și victorii legendare.
Dar există un adevăr de care nimeni nu poate fugi: timpul nu iartă. La 80 de ani, Lucescu nu mai poate fi arhitectul unui viitor, cel mult poate încerca să fie pompierul care stinge, pe moment, incendiul. Asta spuneam și după 0-3 cu Canada. Problema este cu oamenii care-l jignesc. Sunt oameni care au fost pe la pușcărie, oameni care din punct de vedere moral nu valorează nici cât un costum în dungi de ocnaș.
Până la urmă cine l-a pus?
Și aici apare ipocrizia noastră. Îl jignim, îl aruncăm la coșul istoriei, îl acuzăm că „nu mai are suflu”. Dar cine l-a pus în fruntea naționalei? Cine a mizat pe un om ajuns la vârsta la care mulți abia mai au putere să-și plimbe nepoții prin parc? Federația.
Răzvan Burleanu și oamenii săi au semnat cu bună știință un pact cu un simbol, asumându-și riscul ca acest simbol să fie mai degrabă o statuie decât un antrenor care să ne califice la Cupa Mondială.
Așa am ajuns aici: cu un selecționer care încă știe fotbal, dar nu mai are metodologia nouă de a-l pune în mișcare; cu o echipă care încă are câteva valori, dar nu știe să le închege; cu o federație care joacă alba-neagra cu destinul naționalei. Ședința de la FRF, lungă de o oră, e mai mult decât o simplă discuție tehnică: e imaginea neputinței.
Nimeni nu vrea să-și asume ruptura. Burleanu se teme că va fi aruncat în gura opiniei publice dacă îl dă afară pe Lucescu. Lucescu, orgolios, nu vrea să plece cu eticheta de „ratat” al unei campanii de calificare. Și astfel, mergem înainte, dar pe nisipuri mișcătoare.
Să ne uităm și la jucători
Nu e 100% vina lui Lucescu, să fim onești. Lotul național e subțire, lipsit de lideri reali, lipsit de jucători care să-ți garanteze că, indiferent de adversar, te ridici la nivelul mizei.
Niciun antrenor nu-i explică lui Man să își bată joc de ocazii clare de gol. Dar nici nu e corect să închidem ochii: jocul echipei e anost, lipsit de orizont, iar asta cade în sarcina antrenorului. Între un fotbal românesc care nu produce și un selecționer care nu mai inspiră, rămâne doar frustrarea.
Unde a reușit Edi? A muncit enorm, a adus un staff super profesionist și a transformat antrenamentele în hi-tech.
De unde vin atacurile?
Și poate de aici vin și atacurile virulente. Mulți din fotbal îl insultă pe Lucescu, din frustrare, din invidie, din prostie. Dar chiar și așa, adevărul e dureros: legendă sau nu, la națională nu te țin diplomele și CV-ul, ci rezultatele. Iar rezultatele lipsesc.
Decizia FRF de a continua cu actualul selecționer nu e una de curaj, ci una de amânare. Este acea politică de „să mai vedem”, de a trage de timp, sperând într-un miracol. România a devenit țara care își pune soarta în mâinile întâmplării. Da, e greșit să ai Craiova pe primul loc și să cauți scuze de ce n-au jucat Screciu sau Baiaram!
Adevărata întrebare e: cât mai putem amâna? Cât mai putem rămâne prizonierii unui nume și ai unei nostalgii? Mircea Lucescu merită respectul nostru etern, dar echipa națională merită un plan pe termen lung. Iar cele două lucruri nu mai coincid. De ce a plecat atât de repede Edi, după Euro?
Până atunci, rămânem captivi în paradoxul românesc: îl iubim pe Lucescu, dar îl contestăm; vrem rezultate, dar nu facem nimic pentru a le construi; așteptăm calificări, dar nu avem nici infrastructură, nici strategie, nici jucători de clasă mondială.
Și uite așa, după 2-2 cu Cipru, rămânem cu aceeași întrebare nerostită: pe cine păcălim, de fapt – pe Lucescu, pe Burleanu sau pe noi înșine?