)
Articol de Gabi Glăvan - Publicat marti, 24 iunie 2025 14:39 / Actualizat marti, 24 iunie 2025 14:39
România a ajuns în semifinalele Campionatului European sub 19 ani. O performanță lăudabilă și de apreciat, mai ales în contextul adversarilor. Am avut parte de câteva surprize, atât individuale, cât și colective, printre care aș menționa un jucător care merită urmărit cu atenție, Szimionaș, și un antrenor subapreciat, mai ales din punct de vedere al respectului pentru meserie, care înțelege nevoia unui sistem tactic cu doi atacanți, în contextul cultural al fotbalului nostru.
Totuși, e bine ce s-a întâmplat sau nu?
De ce e bine
Într-o lume ideală, performanța naționalei sub 19 ani ar reprezenta un mare plus. Jucători tineri care își arată valoarea la nivel internațional și se fac cunoscuți scouterilor din întreaga Europă, pentru că am văzut și interacționat cu scouteri de la cele mai mari cluburi în tribune, venind toți să-i vadă atât pe ei cât și pe următorul De Bruyne, care e olandez. Vă las pe voi să ghiciți cine e.
E bine pentru că în contextul fotbalului românesc, echipele naționale se prezintă bine spre foarte bine la turneele finale. Chiar dacă nu avem rezultate mereu, avem un joc care dă speranță, ține oamenii aproape, îmbrăcați în galben, așteptând următorul meci pentru a susține echipa națională, indiferent de vârstă.
O astfel de performanță este necesară pentru că asigură motivația, baza de selecție și speranța unor tineri care vor să ajungă să-și schimbe soarta în bine pe viitor, atât individual, cât și colectiv. „Necesarul” vine ca un vânt care suflă ușor în spatele copiilor și îi împinge spre terenul de fotbal. E combustibil pentru visul lor.
De ce ar putea fi rău
Pentru că lumea nu e ideală, românul nu e idealist, iar performanța ar trebui să ne responsabilizeze, dar mi-e teamă că ne obligă. Am avut parte, în contextul ultimilor 30 de ani, de obligativitatea performanței sportive fără o construcție care să o garanteze iar o semifinală de U19 ne pune în primele patru din Europa la nivel teoretic, când, la nivel practic, din punct de vedere metodologic și academic, știm că nu suntem acolo.
În primul rând, U19 reprezintă ultimul pas înainte de seniorat și marchează sfârșitul unui proces îndelungat de dezvoltare. La un campionat internațional de juniori nu se întâlnesc doar jucători, ci și metodologii, trenduri de dezvoltare și „facelift-ul” cultural al performanței sportive. Sigur, în sens colectiv e frumos să câștigi ceva, dar rolul academiei este să formeze indivizi, nu echipe. Iar naționala de juniori reprezintă o selecționată a talentelor formate la nivel de țară, care ar trebui să fie gata de pasul următor.
Poate sunt câțiva jucători gata de pasul următor, dar… care e pasul următor?
Federația, deși prezintă programe de dezvoltare, educație și selecție, lucrează cu „materialul clientului” și e dependentă de cluburi. O metodologie națională implică o colaborare reală între cluburi și academii, cu respect pentru statut, oportunitate și context cultural.
Care e metodologia ideală
Olandezii au, spaniolii au, dar mai exact, ce au? Noi observăm că au posesie și joc de pase într-un sistem tactic ușor recognoscibil. Totuși, acestea sunt consecințe ale unor metode care combină geneticul, inovația, informația și cultura.
Oare de ce Olanda, Spania, Portugalia, Belgia, Franța, Germania și Anglia au un joc de posesie, iar celelalte nu? E antrenament, dar e unul adaptat în sens cultural. Aceste țări au avut o cultură expansionistă și au întipărit adânc în genă dominația teritorială. Sportul dominant este o oglindire a valorilor sociale din cultura locală.
România nu a avut campanii expansioniste, iar performanțele noastre istorice și sportive s-au bazat pe un registru reactiv, nu unul proactiv. Istoric, am oferit răspunsuri, nu am creat întrebări. Dominația și controlul sunt întrebări intrinseci cu care nu suntem confortabili în mod natural. Noi suntem obișnuiți să răspundem rapid, adaptați la context, pe termen scurt. Suntem buni la contraatac, execuții speciale și creativi în momente dificile.
Trebuie doar să ne gândim la ce goluri am marcat în momente memorabile și începe să facă sens. Hagi n-a lucrat golul cu Columbia, loviturile libere laterale sunt centrate în general, nu șutate, vezi Ilie Dumitrescu vs Argentina. Adrian Ilie a găsit vinclul printr-un lob cu șpițul în ‘98. Și Stanciu l-a găsit vara trecută. Louis Munteanu a repetat acum două săptămâni, având exemplul Florinel Coman din meciul cu Anglia.
Metodologia noastră nu poate fi bazată pe posesie cu sistem fix pozițional. Noi putem fi flexibili, într-un fotbal creativ și funcțional, rapid și direct. Rezultatele la nivel de echipă națională au venit pe acest context. Totul se poate construi în timp, dar doar dacă ne vom înțelege cu adevărat natura și vom învăța colaborarea și delegarea.
De ce să încercăm să fim spanioli când suntem români și putem să ne acceptăm atât plusurile, cât și minusurile?
Viitorul e aici
Rezultatul juniorilor e minunat, dar românul trage concluzii rapid. Iar dacă concluzia este „că avem viitor”, ea e bună în sens cuantic, dar în sens practic avem doar prezent. Deocamdată.
Nu aș vrea să punem presiune pe niște tineri care chiar pot înflori într-un context bun. Geografic, nu avem un climat arid, dar tratăm jucătorii de fotbal ca pe niște cactuși care supraviețuiesc crescând câțiva spini pentru a se proteja de un mediu care devine exigent destul de ușor, alimentat de așteptări mari create uneori într-un context favorabil.
În realitate, acești tineri trebuie susținuți și „udați” din când în când cu informație și metode la care putem avea acces oricând. Trebuie doar să vedem că e necesar.
Pentru Olanda, meciul s-a terminat. Pentru noi, abia începe.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
