Articol de George Nistor - Publicat duminica, 07 decembrie 2025 08:41 / Actualizat duminica, 07 decembrie 2025 09:56
Există meciuri care nu lasă urme. Nu zgârie, nu aprind, nu dor. FCSB - Dinamo a fost exact din această categorie, o glisare lentă spre nimic, fără relief, cu câteva licăriri incerte. În echipa apăsată de scadențe, Mihai Toma și-a luat singur puterea de a crede că poate fi ziua lui. I-au ieșit puține, dar nu să cântărească au nevoie acum roș-albaștrii.
Plasat valoric între două extreme, toxice pentru el aș zice, contra-exemplul Tavi Popescu și Cisotti - etalon la maturitate, jucătorul de 18 ani a fost nervul într-un organism în hibernare. Și-atunci te întrebi: oare nu a venit momentul ca FCSB să-și cultive tinerii, nu doar să îi suporte?! Suporte pentru că suportabilitatea e limita pe care regula U21 nu a reușit, până acum, să-o depășească.
Refuzul de a crede, la FCSB
Energic, dornic, cu figură ternă și natural disimulatoare, Toma a arătat cumva calea spre ieșirea din criză.
FCSB nu a pierdut puncte cu Dinamo din lipsă de atacant sau alte lipsuri din sfera fizicului. N-am văzut mingi tăind careuri, nici centrări cu destinație, nici măcar revolta rănitului, ci doar confort: acela de a nu risca, de a nu greși, de a aștepta.
Pentru că e greu să fii curajos când ecosistemul îți spune, prin gesturi mărunte, să nu te încumeți pentru că prețul ar putea fi critica publică.
Pentru Toma, Stoian, Cercel, chiar și Pantea, încrederea este hrana de care au nevoie în acest moment, aceea pe care singurul Toma propovăduit de patron nu a cunoscut-o, până să-și primească lecția.
Dar cine să le-o ofere? FCSB nu mai este, de ani buni, locul unde tinerii cresc. E o seră cu neon, unde plantele sunt udate doar dacă înfloresc peste noapte. În rest, sunt smulse, mutate sau aruncate în umbră după cum dictează rezultatul, ziua sau momentul bruiat de apel. „Mi-a zis MM să...”
Niciunul dintre ei nu poartă ticurile lui Olaru, cel care, mai nou, negociază amenzi în glumă, într-un discurs numai de jucător nu, și insinuează că arbitrii își ascut cartonașele în funcție de grila de sancțiuni a patronului. Tot rânjind.

„Dacă cel mai bun jucător a ajuns să fie Toma...”
Dincolo de vlagă, este evident că FCSB nu mai are inima din alte meciuri. Nici nebunia tinereții.
În plus, iarna nu poate aduce transferuri de jucători în formă, cei buni sunt inaccesibili, cei ieftini sunt compromisuri. Revigorarea poate veni doar din interior, din fețele inocente ale lotului, care încă mai au elasticitate în ambiție.
Departe de mine gândul de a exagera o performanță pe care indicatorii nu o cuprind nicicum, însă e o greșeală ca Toma să fie un standard pe axa negativului în ceea ce privește jocul echipei.
Doar timpul va decide dacă mijlocașul este binecuvântat cu instinct sau blestemat de context. Ori ambele. În fond, toți suntem suma a ceea ce trăim.
Mi-e clar că FCSB este astăzi tabloul a ceea ce a surprins și Caravaggio în „Neîncrederea lui Toma”, în care degetul atinge rana din coastă: tensiunea dintre nevoia de credință și incapacitatea de a o oferi.
Din păcate, predicatorul nu iubește tinerii până nu îi vede ca pe un sac de bani. Ar putea fi pilda sezonului, până să-i spună cineva celebra vorbă a lui Cruyff.
Pentru acel Toma, nu a fost niciodată prea târziu să creadă.