)
Articol de Marius Mărgărit - Publicat miercuri, 01 aprilie 2026, 00:52 / Actualizat miercuri, 01 aprilie 2026 10:49
Nu aveam mari așteptări și nici speranțe pentru meciul ăsta fără niciun chef, fără noimă, și de neînțeles de la Bratislava, doar o hachiță UEFA, care ne tot aliniază corporatist în tot felul de proiecte.
Băieții erau prea turtiți după neputința cu Turcia, când și-au pierdut nu numai șansele de Mondial, dar și sufletul. În meciul ăla care l-a pus la pat, cu fibrilații, pe nea Mircea, chiar și la două zile după ce se terminase totul.
Într-un noiembrie rece de 1983, cu tânărul Lucescu pe bancă, tot la Bratislava, scoteam un 1-1 cu Cehoslovacia și făceam istorie, cu acea calificare de niciunde, la Euro '84.
E o amintire așa de veche că nici nu mai știu dacă chiar am văzut-o, mi-a povestit-o cineva, am citit undeva despre ea... Pe atunci aveam fotbaliști. Care știau și cu mingea, știau și să lupte prin clisa de pe "Slovan".
Acum, la Bratislava era iar frig, dar terenul mai bun. Meciul era altfel, nu avea nicio miză reală. Era totuși despre onoare și un loc mai bun în clasamentul FIFA, de unde tot alunecăm. Sau așa credeam noi.
Cu niște slovaci la fel de dezamăgiți, ba poate chiar mai tare ca noi. Că ei măcar s-au bătut cu kosovarii, nu au fost doar așa, pe teren, la număr, în cealaltă semifinală.
Nu am atins mingea în prima repriză
Mă uitam și nu-mi venea să cred. În prima parte au fost minute lungi când nu reușeam să atingem mingea. Slovacii pasau, ne plimbau de pe-o parte pe alta, ne-au dat și un gol-autogol. Abia în minutul 35 bifam și noi prima ocazie, un șut mai sănătos al lui Man.
În repriza a doua, o gafă a lui Aioani a făcut repede 2-0. Și aveam așa o senzație că o mână divină sau drăcească, habar n-am!, ne tot șterge cu o gumă de pe harta fotbalului care contează. Că dispărem, așa, în surdină.
De fapt, ne ștergem singuri. Nici nu e nevoie să ne bată cineva, ne batem noi. Și nu, nu e vorba doar despre scor... E despre nefotbalul pe care îl jucăm.
Am schimbat liniile, au intrat alții în locul altora, toți parcă la fel, niște anonimi. Am mai început și noi să mișcăm, am avut chiar ceva ocazii, irosite de precipitare, de lipsa de luciditate, de valoare până la urmă.
Ca de obicei în ultimul timp, am dat semne de viață când eram deja în vale pe tabelă, când slovacii au lăsat-o mai moale. O spun chiar ei, fotbaliștii: când ești slab, neputincios, adversarul te simte de la o poștă. Și uneori i se face chiar și milă.
Am mai bâlbâit niște pase prin apărare, am scăpat de mai rău, cu noroc și grație indulgenței slovacilor. Ei nu au lăsat-o așa, au vrut și au putut, măcar ca să le mulțumească cumva fanilor că le-au rămas aproape până la sfârșit.
Recunosc că de la 2-0 am văzut mai mult cu coada ochiului restul meciului. Auzeam că Mihăilă sau Miculescu ar fi avut ceva șanse să marcăm și noi, măcar așa, golul ăla de onoare pierdută.
Comentatorii ziceau ceva de Zidul Galben. Au fost ceva suporteri și pentru gălbiori, i-am auzit. Cred că i-au auzit și jucătorii. Prea târziu, prea puțin, prea multe iluzii spulberate. Sărmana Cenușăreasă galbenă...
Sunt sigur că la declarații, jucătorii vor fi spus că le pare rău, că o să muncească mai mult și mai bine, că trebuie să mergem înainte, să avem încredere, că o să fie altfel.
Vine Gică Hagi selecționer și deja ne-a spus despre schimbare. Ar fi vorba despre mentalitate. De fapt, despre lipsa ei. Asta e mai greu de vindecat, după ce de vreo 25 de ani tot bolim, cu scurte episoade în care am dat semne de viață prin Europa. Până una, alta, acum suntem iar la pat, ca și fostul selecționer. Baftă celui care vine! Chiar o să aibă nevoie!
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
