Articol de Oana Duşmănescu - Publicat marti, 24 martie 2026, 13:14 / Actualizat marti, 24 martie 2026 13:35
În luna martie a anului 2011, coasta de Est a Japoniei a fost devastată de un tsunami, care a urmat unui cutremur de magnitudine 9,1. Pe lângă valurile enorme care au lovit cu putere țărmul, tot atunci s-a înregistrat și catastrofa nucleară de la Fukushima.
Unul dintre reactoarele centralei atomoelectrice de acolo a explodat, provocând o creștere a radioactivității în împrejurimi. Pentru niponi, întreaga înlănțuire de evenimente a însemnat un dezastru care a însemnat 18.000 de persoane decedate sau dispărute.
Dintre miile de povești tragice se desprinde cea a lui Yasuo Takamatsu, care și-a pierdut atunci partenera de viață, pe Yuko. După 15 ani, el își păstrează speranța că o va găsi în mare, continuând, la 69 de ani, să facă scufundări.
„Împreună cu colegii ei, a urcat pe acoperișul clădirii. Nu a folosit la nimic”
„Pe 11 martie 2011, eram în mașină, o duceam pe soacra mea la o programare medicală în afara localității Onagawa, satul de pescari din nord-estul Japoniei, în care locuiam. Cerul era înnorat și părea că va ninge. Înainte de asta, o lăsasem pe soția mea, Yuko, la muncă, la bancă”, a povestit Yasuo pentru L'Équipe.
„La ora 14:46, un cutremur a zguduit coasta. La volan, am auzit la radio alerta de tsunami, dar avertismentul spunea că valurile nu vor fi atât de înalte pe cât au fost în realitate, adică 18 metri. Eram calm și nu-mi făceam griji, totuși am pornit înapoi spre Onagawa”, continuă japonezul.
Yasuo știa că soția sa respectase protocolul în caz de tsunami de la compania la care lucra. „Împreună cu colegii ei, a urcat pe acoperișul clădirii. Nu a folosit la nimic. Cu toții au fost luați de ape. Înainte ca valul să lovească, Yuko mi-a trimis un SMS: «Unde ești? Vreau să vin acasă.» Sunt sigur că era îngrozită; uneori se panica și din lucruri mărunte”, a mai spus bărbatul.
Yasuo Takamatsu: „Am înțeles că nu o voi mai revedea pe Yuko”
„Când am ajuns, tsunamiul se retrăsese deja. Apa luase totul în larg. Întâlneam oameni care fugeau, dar eu voiam s-o găsesc pe Yuko. În acel moment, încă speram să mai fie în viață. Am căutat-o peste tot, alergând: pe dealuri, în pădurile din jur, dar și prin noroi și dărâmături. Mulți localnici făceau la fel ca mine”, și-a reamintit Yasuo despre cele mai negre momente ale vieții sale.
Timp de două sau trei luni, japonezul a continuat să-și caute soția. „Am luat de mai multe ori la rând adăposturile în caz de urgență, chiar dacă unele fuseseră înghițite de ape. O căutam pe Yuko sau lucruri care i-ar fi putut aparține. Nu mai știu exact cât am făcut asta. În cele din urmă, mi-am dat seama că degeaba mai merg la morgi sau spitale. Am înțeles că nu o voi mai revedea niciodată pe Yuko”, a mai spus Takamatsu.
„La sfârșitul lunii aprilie, am găsit telefonul soției mele. Rămăsese într-un colț al parcării băncii. Am reușit să-l pornesc. În telefon, am văzut SMS-ul pe care mi-l trimisese Yuko. Dar mai era un al doilea mesaj, care nu a ajuns niciodată la mine: «Tsunamiul ăsta e o nebunie.» M-am întristat profund când mi-am imaginat momentul în care a văzut valul venind”, și-a urmat bărbatul firul poveștii.
La scurt timp după aceea, Yasuo a dat banca în judecată, deoarece Yuko și colegii ei urmaseră un protocol greșit. Spune că furia îi trecuse, dar voia ca așa ceva să nu se mai întâmple.
„Apoi, în 2013, am contactat un instructor de scufundări, pe nume Masayoshi Takahashi. L-am întrebat dacă era posibil să mă învețe la vârsta mea - aveam deja 57 de ani. Masayoshi mai ajutase oameni în căutările lor, ieșindîn larg pentru a încerca să-i găsească pe cei dispăruți imediat după tsunami”, a spus Yasuo.
„Nu i-am spus de ce voiam să învăț să fac scufundări. Dar a înțeles. Eram mai mulți în această situație, inclusiv un prieten care își căuta fiica. Ne sprijineam reciproc. Presa ne-a urmărit căutările și ne-a susținut, la nivel global. Există chiar și un compozitor francez, Sylvain Guinet, care a scris o piesă pentru pian în onoarea soției mele”, a mai spus japonezul.
Yasuo Takamatsu: „Știu că probabil nu voi mai găsi niciodată rămășițele soției mele”
„La început, aveam emoții când mă scufundam. Mi-era teamă că nu-mi voi putea controla respirația sau că echipamentul ar putea avea o problemă. Dar știam de ce o fac. Pentru soția mea și pentru toți cei care aveau membri ai familiei luați de tsunami”, s-a destăinuit bărbatul.
Yasuo a făcut până acum peste 650 de scufundări și iese în larg din două în două duminici, alături de Masayoshi. „Coborâm adesea la peste 25 de metri, unde presiunea este mare. Folosesc un sistem care îmi umflă costumul pentru a atenua efectul acesteia. Am jucat puțin fotbal și softball în tinerețe, dar scufundările sunt cele care mă mențin în formă. Corpul meu devine parcă din ce în ce mai puternic”, a completat Yasuo.
„Pe fundul apei, este întuneric și luminez cu lanterna. Văd multe resturi: mașini, plase de pescuit, bucăți de case... Uneori, am impresia că revăd colțuri de stradă pe care le cunoșteam. Am un cuțit și un coș în care pot pune obiecte. Dar nu scot niciodată nimic la suprafață”, a dezvăluit Yasuo momentele pe care le petrece sub apă.
„Mă gândesc că soția mea ar putea fi acolo, sub fiecare carcasă de mașină sau sub fiecare zid. De fiecare dată îmi imaginez prin ce a trecut, cât de speriată trebuie să fi fost, și asta îmi frânge inima. Aș vrea să-i găsesc rămășițele sau măcar ceva ce i-a aparținut, deși știu că nu voi găsi, cel mai probabil, nimic. Dar voi continua cât timp mai pot”, a mai spus Yasuo.
În rest, Yasuo încearcă să-și ducă viața mai departe, alături de copiii și nepoții săi. „E greu de spus ce simt acum când mă scufund în ocean. Cred că soția mea e acolo. Și mă simt aproape de ea”, a încheiat japonezul.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
