Articol de Mitică Docan - Publicat duminica, 16 noiembrie 2025 12:50 / Actualizat duminica, 16 noiembrie 2025 13:21
O declarație la nervi a lui Mircea Lucescu pare diagnosticul involuntar al unei campanii în care am jucat un fotbal octogenar, fără vlagă, și în care am căutat ca marii petroliști din Dallas zăcăminte de scuze neprospectate de nimeni până acum. O campanie în care am reușit performanța nu numai să ne facem de râs recurent pe teren, ci și la microfon.
După meci, întrebat de reporterul Prima TV despre ostilitatea publicului, Mircea Lucescu a încercat să le-o întoarcă fanilor bosniaci care au strigat „Țiganii, țiganii” pe toată lungimea partidei. Parafrazez: „Dacă noi suntem țigani, atunci cum sunt ei, la felul în care arată stadionul și tot ce am găsit aici?”, a răbufnit selecționerul.
Ca tactician ce vede cornerele și pressingul drept arme geopolitice - nu a insistat printre rânduri că victoria împotriva Austriei a fost ceva răzbunare pentru Schengen? -, nea Mircea a arătat din nou că știe cum stau lucrurile, fără sentimentalisme. Om fi noi țigani, dar până și țiganii au nadirul lor, demonstrabil prin ce am putut găsi pe culoarele de la Zenica. Ne-a spus selecționerul, în felul lui precipitat de a vorbi peste sine însuși, că există o ierarhie, un cerc inferior al murdăriei, în care nici măcar țiganii n-au ajuns, dar pe care bosniacii l-au bifat atunci când l-au lăsat să stea pe un scăunel pe culoarul de la vestiare.
Nu are mare sens să insistăm asupra derapajului. E doar una dintre declarațiile care ne-au făcut să ne ținem răsuflarea de-a lungul acestei campanii. De la răpunerea austriecilor, care ne-au greșit de atâtea ori în viață, trecând prin canadienii care nu erau canadieni și până la englezul Oliver, care abordeaza mult prea englezește fotbalul, Mircea Lucescu a făcut echilibristică pe firul întins al sensibilității politice de 2025.
Nerăbdător ca orice artist care crede că i se cuvine totul, Il Luce a (re)lansat și moda țâfnei extreme la adresa reporterilor. A plecat dezinvolt când același reporter de la Prima a îndrăznit să îl întrebe de o eventuală demisie - o modă patentată deja cu câteva meciuri în urmă -, după care s-a răstit la jurnaliștii bosniaci surprinși de aroganța unui om care a pierdut tur-retur cu o reprezentativă minoră.
Aceeași atitudine a fost replicată în sânul lotului de Denis Drăguș, autorul unui fault romantic, de fotbalul anilor ’50, care a plecat pufnind când a fost luat tare de reporterul GSP. În alte dăți, unii plângeau de li se rupeau tricourile pe teren pentru implozia naționalei, acum alții, mai maturi, știu că nu e o dramă și că avem la îndemână un baraj pe terenul unor țări ca Italia, Ucraina sau Polonia pentru calificare. Mă întreb dacă nu om fi și noi cumva vinovați, că nu am fost în stare să înghesuim UEFA pentru un arbitru mai acătării, orb la evidențe!
Pare că această pâclă mentală, așternută de atâtea ori în jocul nostru în preliminarii, se răspândește și în afara terenului. Antrenori și jucători declară convinși atâtea prostii, încât ai minute bune în care te întrebi dacă nu cumva, în fumul aiuritor al unor asemenea declarații, n-ar trebui să porți ciocuri lungi, venețiene, ca reporter, ca să nu te contaminezi de plagă.
Epilog
Cred că nu există români care să fi vrut ca Mircea Lucescu, un maestru al fotbalului, să nu aibă succes.
Ar fi fost o rotunjire a unei cariere demne de Odiseea, în care românul aruncat pe apele străine ale sportului rege se întoarce prin înțelepciune, putere și, mai ales, dârzenie ca să conducă iarăși palatul de acasă. Dar nu a fost să fie. Pe marea învolburată a fotbalului actual, într-un ultim gest vizionar, ar trebui să predea cârma. E mai odihnitor, atât pentru el, cât și pentru echipaj. Și, mai important, pentru noi toți.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
