Descoperirea în Gazetă a planului interbelic de a construi un complex sportiv uriaş în Bucureşti provoacă un articol vibrant al Luminiţei Paul în ziarul de astăzi » Bucureştiul în oglindă

Ce ar fi de preferat, anii '30 sau perioada contemporană? Uneori, un pic de nostalgie nu strică

Anii '30. Calea Victoriei. Capşa. Bărbatul îşi potriveşte mai bine pe nas ochelarii cu ramă aurie şi şnur scump, cu un gest elegant şi uşor emfatic. Tocmai i s-au pus în faţă cafeaua şi paharul de Dubonnet. Chelnerul se înclină şi pleacă, luînd cu el mănuşile albe, vesta perfectă şi zîmbetul politicos. Bărbatul adulmecă aroma cafelei. E bine, dar cum ar putea să fie altfel aici, în acest loc pe care o revistă englezească l-a numit printre cele mai tari din lume? Ceaşca e de porţelan, şervetul scrobit, paharul sclipeşte. Bărbatul desface ziarul. E Gazeta, care anunţă o "ştire senzaţională": proiectul pentru construirea unui complex olimpic, cu stadioane cu capacităţi de 120.000 de locuri, intenţia fiind găzduirea unei ediţii a Olimpiadei de vară în anii '40. Bărbatul citeşte tot şi zîmbeşte. Îi place ideea.

Cu un an înainte, în 1936, Jocurile Olimpice fuseseră la Berlin. Acolo se ridicase un stadion special pentru eveniment, cu 110.000 de locuri. În doi ani era gata. Noi voiam tribune un pic mai mari. Şi două arene, nu una!

Anii '00. La Mall. XXX Café. Bărbatul deschide laptopul cu gesturi bruşte, eficiente, minimaliste. Are ochelari cu ramă de titan, cele mai uşoare şi singurele care nu produc iritaţii ale pielii. Tocmai şi-a luat cafeaua. Adică Light Caramel Capuccino, cu lapte degresat şi zahăr brun. Plus o apă plată. Tipii de la tejghea sînt amabili, poartă bluze identice pe sub şorţurile portocalii. Bărbatul se uită în jur, apoi la ceas. Are 10 minute la dispoziţie. Paharul e de carton gros, sticla cu apă din plastic, serveţelul din mai multe straturi moi, cu un logo imprimat, tot portocaliu. Bărbatul intră pe Internet (de-aia îi place aici, conexiunea Wi-Fi e foarte bună) şi deschide site-ul Gazetei. Citeşte o ştire în care se spune că primarul Bucureştiului studiază ideea găzduirii în Capitală a unei ediţii a Jocurilor Olimpice de vară, "undeva, prin anii 2020". Bărbatul izbucneşte în rîs. Ideea i se pare, eufemistic vorbind, trăsnită.

În noiembrie 2007, se începuse, în fine, construcţia noului stadion Naţional. Va fi modern, frumos, cu acoperiş. Gata în 2011, să sperăm. Adică 3 ani şi jumătate. Şi fără pistă de atletism!

"În Bucureştiul interbelic, oamenii au trăit şi idealul, şi prostia însîngerată, au simţit şi rafinamentul extrem, şi opacitatea grosolană, au avut generoşi şi ticăloşi, echilibraţi şi fantaşti, buni şi răi, bine şi rău. Minunat este că lumea lor nu era nici paradis, nici infern, ci o lume normală, o lume a tuturor posibilităţilor şi un loc sub soare ca oricare altul. Au avut de toate. Bucureştiul interbelic este locul unde s-a întîmplat totul", scrie Ioana Pîrvulescu în excelenta sa "Întoarcere în Bucureştiul interbelic".

Dacă nu ar fi venit Al Doilea Război Mondial, e foarte posibil ca acel complex olimpic să se fi construit. Capitala, România, românii au ratat o şansă. Poate unica. Pentru că Bucureştiul anilor 2010 e, dincolo de comunicarea amabilă şi sterilă, locul unde nu se întîmplă nimic. Şi unde nimic nu pare posibil. Nici paradis, nici infern. Doar o lume anormală.