Articol de Luminiţa Paul - Publicat joi, 09 mai 2013 00:00 / Actualizat joi, 09 mai 2013 10:23
Unii oameni trebuie luaţi aşa cum sînt. Chiar dacă azi spun ceva şi mîine altceva. Extraordinarul din ei e mai puternic.
Începe meciul, oricare dintre ele. Turul întîi, al doilea, sferturile de finală, semifinalele, finala. Primul la 10. Primul la 13, la 17, la 18. Cămaşă albă. Cămaşă neagră. Pieptănătură nouă, mai tinerească. Tot mai multe fire albe în perciuni, două cute simetrice pornind de la nas, de o parte şi de alta a gurii, parantezele care încadrează un zîmbet inexistent.
Cînd se aşază pe scaun, aşteptînd ca adversarul să-şi încheie munca la masă, e cufundat în lumea lui. O lume în care gîndurile au culori, forme şi înţelesuri neştiute. O vizită de cîteva clipe în mintea lui Ronnie O'Sullivan, cu oprire la centrul strîmbăturilor, ar fi o experienţă de neuitat. Şi de neînţeles.
Nu ştiu cum vi s-a părut dumneavoastră, dar eu am văzut timp de două săptămîni un Ronnie pe jumătate absent, pe jumătate prezent. Absent în relaţia cu lumea din jur, prezent cînd era vorba să urmărească bilele. Un doctor Jekyll şi mister Hyde trecînd cu o uimitoare viteză de la o stare la alta. Dînd mîna cu adversarii şi cu arbitrul scurt, rapid, ca în cazul unui gest necesar şi atît. Fără emoţie, fără implicare. Ca şi cum ai semna condica. Ca şi cum n-ai timp de pierdut cu formalisme. OK, să mergem mai departe!
Stuart Bingham e emoţionat? Asta e. Judd Trump e cam vexat? Asta e. Eu am venit aici să joc, să cîştig dacă se poate, şi se poate, dar nu vreau să vedeţi nimic din mine pînă la sfîrşit în afară de strîmbăturile, de micile mele schimonoseli incontrolabile. Nici un zîmbet, nici un semn că-mi place ce fac, că savurez, că mă bucur.
Şi apoi spune că s-a plictisit de snooker. Că nu-l vom mai vedea la masă dincolo de cele cîteva obligaţii pe care le mai are. Că a venit la Crucible pentru bani. Că i-a făcut bine truda la ferma de porci. Şi apoi vine iar şi spune că poate o să mai joace. Că în turneele mici e snookerul pur, nealterat. Că, din toate lucrurile pe care le-ar putea face, pe ăsta îl face cel mai bine. "Ştim că interviurile lui Ronnie O'Sullivan sînt precum vremea britanică: schimbătoare", spune, ironic-concesiv, sextuplul campion mondial Steve Davis. "Dar e o dilemă pentru fani. Oamenilor le place ce iese din tacul lui, dar uneori urăsc ce-i iese din gură".
E un fel de joc al lui Ronnie. Aproape inconştient. Vorbele sînt mult mai uşoare decît bilele trimise în buzunare. Uşor de răsucit, de uitat, de contrazis, de schimbat. În cazul lui, aproape că nu contează. Contează să-l vezi jucînd, venind după un an de pauză şi cîştigînd Campionatul Mondial, cu mutra aia de funcţionar plictisit căruia nu-i ies din cînd în cînd calculele pe tabelul lui. Atunci se strîmbă. Vorbele fug, jocul rezistă. Şi, de fapt, v-am păcălit. Emoţia e şi ea acolo. Izbucneşte cînd Ronnie cel mic îmi sare-n braţe, cînd mă sărută, cînd pune degetele pe toarta trofeului. Acolo e şi bucuria, acolo e şi zîmbetul. Aşa sînt eu. Ştim, Ronnie, de aia vrem să vii înapoi iar şi iar. Unora - ţie - li se poate ierta orice.
