VIDEO INTERVIU cu săritoarea în lungime Florentino Iușco, unul dintre puținii sportivi români deja calificați la JO

Zâmbetul îi luminează complet fața micuță, ca de copil. Are 23 de ani, e deja mama unui băiețel și este, de asemenea, unul dintre puținii sportivi români deja calificați la Jocurile Olimpice de anul viitor, de la Tokyo.

Florentina a obținut baremul cu o săritură de 6,87 metri, reușită în iunie, la Internaționalele României. Cel mai bun rezultat al carierei. Recent, a cucerit bronzul la Universiada de la Napoli, cu un salt de 6,44 metri, punând încă o distincție într-un palmares în creștere.

Pentru a ajunge aici, a parcurs etape diferite, de la începuturile la Deva, continuând cu succesul la junioare, încrustat cu două titluri mondiale în 2013, la lungime și triplusalt, apoi o medalie de bronz la Europenele de seniori în sală, în 2015, și ajungând la sarcină, căsătorie, nașterea băiețelului, trecerea la un alt sport, bobul, cu succes și acolo, și revenirea la atletism, anul trecut. Totul petrecut într-un ritm alert, la fel ca sprinturile din copilărie, care au atras atenția antrenorului Nicolae Alexe asupra ei. Au lucrat de la început, lucrează și acum, când obiectivele au devenit mai înalte. 

Sunt multe repere. Și multe întrebări. Despre muncă, revenire, emoții, alimentație, între altele. Florentina a răspuns la ele într-o amplă discuție pentru Gazetă cu același zâmbet luminos pe chip. 

-Florentina, ce înseamnă pentru tine că ai reușit să atingi baremul și că te-ai calificat la Jocurile Olimpice?
-Acest barem m-a ambiționat, s-a văzut că se poate și că toată munca a dat roade. Poate că anul trecut nu am avut cel mai bun sezon și astă iarnă la fel, dar am muncit mai mult și rezultatul a venit. Mergem cu speranță și cu mai multă încredere înainte pentru că am văzut că se poate. Iar acest 6,87 este un personal best.

-Și în luna mai reușiseși un alt rezultat bun. Ești într-un moment de progres? 
-Da, am sărit în mai 6,75, mi-am făcut baremul de Mondiale, dar aveam dinainte un 6,79 în sală. 

-Ai revenit anul trecut la atletism, cum a fost pentru tine reacomodarea cu sportul pe care-l practicai din copilărie?
-A fost foarte ușor pentru că m-am întors cu foarte mare dor. Atletismul mi-a plăcut dintotdeauna și l-am practicat cu drag. Mi-a fost ușor și pentru că am revenit la fostul și actualul meu antrenor. Am lucrat împreună din copilărie. Mă cunoaște cel mai bine. Mi-a fost chiar ușor.

Hernia de disc și sarcina

-Dânsul a fost disponibil când ai spus că te întorci?
-Sigur că da. Noi ne-am înțeles foarte bine. Sper să mai lucrăm mult timp împreună.

-De ce ai renunțat la atletism?
-Am rămas însărcinată și am decis să păstrez sarcina. Oricum, aveam și unele probleme la spate, o hernie de disc. Sezonul de sală din 2016 nu reușisem să-l fac pentru că aveam dureri foarte mari. Nu puteam să mă antrenez și să concurez, iar trei luni mai târziu am rămas însărcinată. Gândul meu oricum era că după ce voi naște mă voi reapuca.

-Cum de a ajuns bobul o opțiune pentru tine?
-În momentul acela a fost o opțiune din punct de vedere al recuperării. În prima fază în care am vorbit cu antrenorul acesta a fost primul lucru pe care mi l-a zis: noi te facem bine, iar tu ne ajuți la bob. El are o clinică la Constanța și mi-a promis că o să fac recuperare în fiecare zi, care costa foarte mult și în acel moment nu-mi puteam permite. Atunci am făcut recuperare la clinica lui și eu, în schimb, mă antrenam pentru bob. Așa a fost înțelegerea: tu vii un an cu noi la bob, iar eu îți repar spatele. Când am terminat sezonul, m-am întors acasă și m-am reapucat de atletism. 

-Nu te-a tentat să rămâi la bob după ce ai devenit campioană mondială la junioare?
-Nu, este un sport destul de greu. Toată iarna ești plecat dintr-o parte în alta, foarte mult pe drumuri, stai tot timpul în frig și nu e tocmai OK. Aici, îți iei o pereche de pantofi, o bagi în ghiozdan și ai plecat pe stadion. E mai ușor și îmi place mai mult. Bobul l-am făcut pentru că a trebuit, nu pot să zic că m-a încântat prea mult.

Târziu pentru gimnastică

-Să ne întoarcem un pic înapoi în timp: ai început într-un oraș al gimnasticii, Deva, cum de ai ajuns la atletism?
-Dacă aș fi vrut să mă apuc de gimnastică, eram oricum prea mare pentru că eu m-am apucat de atletism în clasa a patra, la 10-11 ani. La gimnastică trebuie să începi când ești foarte mic și e mult mai strict. Am fost la un concurs de selecție, acolo m-a văzut domnul profesor, dânsul a insistat foarte mult pentru că mama era un pic mai nehotărâtă. Până la urmă m-a dat la liceul sportiv.

-Și a fost dragoste la prima vedere?
-Da, îmi plăcea foarte mult. La început nu făceam antrenamente prea serioase, mai mult mă jucam ca să-i prind gustul. Apoi am început să iau medalii și mă motivau și atunci am început să fiu foarte serioasă. Munceam foarte mult și îmi dădeam silința.

-Cum s-a potrivit să faci aceste probe? Ai anumite calități?
-La început nu făceam lungime pentru că erau fete care săreau 5,50 fiind copile și eu eram pe la 4 metri. Am făcut 200 de metri și înălțime și din clasa a șaptea am început să mă axez pe lungime mai mult și atunci am început să și progresez. Mai crescusem, îmi dezvoltasem abilitățile. Făceam și triplusalt, și sută, și 60, dar în timp am rămas pe lungime.

Lungimea, proba preferată

-În 2013, când ai câștigat cele două titluri la Donețk, la lungime și triplusalt, spuneai că îți place mai mult lungimea...
-La triplu nu aveam o tehnică foarte corectă, alergând foarte tare nu reușeam să ies foarte bine din prag, în schimb la lungime era poate puțin mai simplu. Aveam și rezultate mai bune și de aceea îmi plăcea mai mult. 

-Cum a fost pentru tine să participi la primul concursul internațional, sa iei contact cu alți sportivi din alte țări?
-Primul a fost când eram junioară 3, ultimul an, o Balcaniadă de juniori II, am și luat medalie. Când am început juniorii II am fost în primul an la Europenele de sală și fiind fără domn profesor și fiind destul de mică, nu reușeam să mă descurc destul de bine. Antrenorii ceilalți se ocupau de cei mai mari, care aveau șanse. Nu pot să spun însă că am o problemă, să mă pierd, să nu pot să mă concentrez, sunt foarte competitivă și în concurs dau tot. 

-În 2013, dubla ta la Mondialele de juniori a stârnit ceva vâlvă. Cum a fost pentru tine?
-La lungime aveam cel mai bun rezultat, dar la triplu îmi doream să intru în finală. Prima probă la care am avut concurs a fost triplu și am acces în ultimul act încă de la prima săritură și atunci am început să prind curaj, știam că se poate. După ce am câștigat, eram mult mai motivată pentru că îmi doream să câștig ambele probe. A venit pe neașteptate rezultatul. Atunci eram fascinată de medalii pentru că era un Mondial și eram destul de mică și eram foarte bucuroasă.

Mama o ajută

-Doi ani mai târziu ai luat medalie la Europenele de sală, la seniori...
-Și atunci a fost pentru mine o surpriză, am făcut record personal aveam 6,66 și am ajuns la 6,79 și nu-mi venea să cred. Plângeam, eram atât de bucuroasă. Lucrurile astea m-au făcut să-mi doresc să continuu și să-mi doresc să revin după ce am născut. Să ajung iar unde am fost și chiar mult mai sus.

-Ai ajutor cu cel mic...
-Mama mă ajută foarte mult, stă cu el toată ziua. Îl duce peste tot, îi face toate poftele.

-Când ești la concursuri îi duci dorul?
-Vă dați seama. (râde) Vorbesc pe video cu el în fiecare zi, dar el preferă să se joace, e atent doar puțin și fuge.

-Cum ai fost când ai plecat prima oară de acasă?
-Avea 9 luni, iar eu am stat plecată cinci luni și a fost cumplit pentru mine, dar și pentru el. Acum, dacă plec și mă vede începe să plângă, a rămas așa, cu o frică și atunci mereu plec pe ascuns. Dacă mă duc la antrenamente, nici măcar nu pot să-l iau cu mine pentru că dacă mă vede că alerg, plânge. Până nu mai crește nu o să-l iau. 

-Te gândești la 7 metri?
-Mă gândesc, doar o iau încetul cu încetul.

-Înainte se sărea mai mult.
-Da, era altceva, acum că să ajungi la această lungime e nevoie de foarte multă muncă și ambiție. Acum e mai greu.

-Crezi că recordul mondial va fi doborât în următorii ani?
-Nu.

-Cum arată o zi a ta de antrenament?
-Mă trezesc la 7:30. îmi beau cafeaua, mai stau cu piciul, apoi de la 9 la 11 am antrenament, merg acasă, Iau prânzul cu cel mic și apoi somn. Pe el îl las dormind și la 15:30 plec la antrenament, am de la 16 la 18, și restul zilei cu cel mic. 

Navetă de la Șoimuș

„Eu stau la țară, la Șiomuș, la cinci kilometri de Deva. Fac navetă. Îmi este foarte ușor pentru că nu trebuia să stau la cămin în copilărie. Mama gătea, avea grijă de mine, nu duceam lipsă de nimic și nu-mi plăcea să plec în cantonamente”, povestește Florentina. „Preferam să mă antrenez acasă și stăteam cu părinții. Într-adevăr, îi mai ajutam, dar nu am lipsit de la niciun antrenament pentru a sta și a-i ajuta. M-au susținut din toate punctele de vedere și m-au încurajat și mă lăsau să mă odihnesc, aveau grijă la ce mănânc, m-au ajutat foarte mult și acum la fel”, explică ea. 

Respect pentru antrenor

De la începuturi și apoi la revenire, atleta a colaborat cu același tehnician. "Tot timpul l-am respectat și îl respect în continuare și nu-mi permit să comentez sau să vorbesc urât și cred că de asta am ajuns unde sunt. Pentru că niciodată nu am contestat lucrurile pe care mi le-a dat de făcut. Nu am spus niciodată nu vreau să fac asta, plec acasă. Cât mi-a dat atât am făcut", subliniază atleta. 

Fără dulciuri și pâine

Ca orice sportiv de performanță, Florentina urmează un regim alimentar care să ajute performanța.

„E cel de când erai mică?”

„Atunci era ușor, era alta alimentația și nu te gândeai la kilograme. Pe măsură ce trec anii însă, trebuie să te abții de la anumite lucruri ca să poți să performezi”, spune atleta. În cazul său acestea sunt „dulciuri, pâine, tot ce te îngrașă. Fast-food nu mănânc deloc”. Greutatea ei optimă este de 62-63 de kilograme, cât avea și înainte să rămână însărcinată. „După ce am născut aveam 75, dar cam în șase luni am ajuns la 68 și m-am menținut la greutatea aceasta pentru că la bob trebuia să am mai mult, undeva pe la 72. Dar nu-mi doream, știam ce greu e să dai jos. După ce am revenit la atletism, am început să slăbesc. Tot așa, într-o perioadă lungă de timp pentru că e greu să o faci rapid”, a explicat sportiva. 

„Obiectivul meu este să-mi îmbunătățesc rezultatul actual și în rest, să iau medalie la toate competițiile care vor urma.

Abia după aterizare îți dai seama dacă săritura a fost bună. S-a întâmplat să am impresia că e o săritură proastă și să nu fie sau invers.

M-am descurcat tot timpul singură, fără pregătire psihologică. Sincer, nu cred că am nevoie. Sunt destul de bine, și la concursuri și în viața de zi cu zi” Florentina Iușco

„La controalele care se fac acum, recordul mondial nu va pica niciodată. Recordurile din anii 80 le puteam pune deoparte și să o luăm din momentul în care au început să facă controale serioase.

Am avut de la început o comunicare foarte bună. Și în competiții, înainte de la pleca pe săritură, se uită în primul rând la mine.

Obiectivul principal e să demonstrăm că se pot sări 7 metri făcând imediat testul doping. Cu asta am spus totul”
Nicolae Alexe

Glezna și fibra musculară

Acestea sunt lucrurile care îi atrag atenția antrenorului Nicolae Alexe atunci când vede un sportiv. Calități pe care le-a observat repede la Florentina.

A descoperit-o pe Florentina pentru că, după cum povestește chiar el, „pe vremea aceea încă se mai făceau selecții la nivelul claselor III-IV. Vveneau profesoarele și aduceau copiii la stadion și acolo se făceau competiții. Viteză pe distanță scurtă, 30 de metri, unde a fost prima. Așa mi-a atras atenția. A fost greu însă de convins mama s-o aduc la școală. Greu și până la urmă ca să scape de gura mea și de telefoanele mele a zis «Hai!»”. 

Antrenorul a orientat-o spre lungime, deși făcea mai multe probe. „După părerea mea, viteza contează 85-90 la sută la lungime. Pe plan internațional, la sprint nu aveam șanse noi, ca nație, dar pentru lungime da, am avut sportive bune, e o tradiție”, explică Alexe. I-au trecut pe sub ochi mii de copii. Ce îi atrage atenția pentru a crede că au potențial ca sportivi? „Cred că din obișnuință, în primul rând mă uit la gleznă. Dacă glezna e subțire, atunci e de atletism. Și formatul fibrei musculare. Ea o avea conturată, deși copiii nu au musculatura formată, dezvoltată. Mai târziu contează și ambiția, antrenamentele devin tot mai grele. Dorința de afirmare – sau nu”.

Când au reluat colaborarea anul trecut a fost ușor din punctul de vedere al comunicării. „Însă greu la început ca revenire sportivă. Am început mai lent, apoi tot am crescut, iar anul acesta am ajuns mai sus decât am fost în 2015”, conchide tehnicianul devean.