INTERVIU EXCLUSIV Alex Ciocan despre Tadej Pogacar: „Are un lucru care-l separă de ceilalți” + Povești amuzante din carieră: „Odată, am văzut o pată neagră care se apropia de mine prin pădure”

Înalt, impecabil manierat și perfect argumentat, Alex Ciocan are mai mult alura unui profesor blând, decât a unui fost sportiv trecut prin galerele șoselelor. În vârstă de 46 de ani, fiu al lui Constantin Ciocan - rutier cunoscut, din anii '70 - și al Gabrielei - de două ori semifinalistă de Cupa Campionilor la baschet, Alex Ciocan este recunoscut de pasionații din ciclism de pe transmisiunile live de la Eurosport, acolo unde comentează marile curse din calendar.

Subiectul principal al dialogului de astăzi a fost slovenul Tadej Pogacar, fenomenalul triplu câștigător de Tur al Franței, care reușește să bată lună după lună recorduri ce merg până la Fausto Coppi sau Eddy Merckx. La 26 de ani, Pogacar tocmai a participat în premieră, duminică, în Paris-Roubaix, o cursă complet atipică pentru un rutier ce luptă pentru clasamentul general din Mari Tururi.

Discuția cu fostul ciclist de la Dinamo, campion al României atât la contratimp, cât și la fond, a deviat și spre mari nume precum Lance Armstrong, Peter Sagan sau Wout van Aert, precum și spre starea ciclismului românesc, acolo unde Alex Ciocan a fost pentru 2 ani președinte al Federației Române.

„Tadej Pogacar e testat o dată la 3 zile, nu are cum să scape, dacă ia ceva”

- Salut, Alex, mulțumim că ai venit în studioul Gazetei Sporturilor. Suntem la nici 24 de ore după Paris-Roubaix și aș vrea să adresăm un pic situația asta atipică cu Tadej Pogacar, care obține rezultat după rezultat, inclusiv un loc 2 la prima participare în Roubaix. Spune-ne puțin cum îl vezi? Cum îl plasezi în istorie?
- Ciclismul, evident, a avut o mare gaură în credibilitate și vizibilitate imediat după povestea Lance Armstrong, o poveste care a venit imediat după povestea Festina. Deci au fost două povești de dopaj foarte mari care s-au succedat foarte aproape una de cealaltă. După care lumea a privit cu neîncredere sportul. Acum mulți se întreabă: „Băi, oare Pogacar este curat, nu este curat?”. Eu cred că în momentul de față Pogacar face atâtea controle doping încât noi nu ne imaginăm. Undeva la peste 100-150 pe an, iar asta înseamnă unul la trei zile cel mult. Deci nu are cum să scape dacă ar folosi ceva. Diferența dintre Pogacar + Van der Poel și ceilalți este bucuria pe care primii doi o au atunci când ies pe bicicletă. Fie că e vorba de antrenament, fie că e vorba de competiție. Cred că de acolo vine această diferență enormă. Dacă te duci la job și zici: „Ah, iar mă duc”, indiferent dacă ai o zi ușoară sau o zi mai grea, randamentul tău va fi mediocru. În momentul când tu te bucuri de ce faci și ieși pe maidan să te dai cu bicicleta - chiar dacă acel maidan este Coasta de Azur sau Spania -, în acel moment lucrurile se schimbă. Evident, toată această poveste vine la pachet cu un talent enorm și cu o investiție enormă din partea echipei în tot ce înseamnă fizioterapeut, medic, nutriționist, biciclete, mecanici și alte chestii.

- Am atins subiectul dopajului, care preocupă pe foarte mulți oameni. Dar este, totuși, un tip care are doar 65 de kilograme, un profil complet atipic pentru cursele pe care alege să le parcurgă, de tipul Paris-Roubaix.
- Tadej este acest gen de sportiv. Nivelul lui este extraordinar de ridicat. Eu cred și sper să fie genetic. Pur și simplu așa s-a născut, are un har. În momentul când este într-o formă relativă, câștigă cu o secundă. Într-un moment când este într-o formă foarte bună, câștigă cu un minut. În momentul când nu este în formă, nu participă. Pentru că nu participă nici el la toate cursele.

- Totuși, abordează sezonul începând din ianuarie până în noiembrie. Iarăși o chestie relativ atipică, cel puțin pentru vremurile moderne. De ce crezi că el poate să facă lucrurile astea și nu pot să le facă, de exemplu, competitorii lui?
- Ceilalți sunt talentați, dar nu la fel de talentați. Chiar dacă, să zicem, ne-ar duce gândul la dopaj, UAE are în echipă 30 de sportivi. Ceilalți nu se ridică niciunul la nivelul lui Tadej. Nu s-ar investi toate acele resurse și acele secrete pentru un singur sportiv. Ei câștigă, dar câștigă pentru că Tadej, la antrenamente, îi trage pe ceilalți după el și automat s-a ridicat nivelul întregii echipe. Mi-aș dori să existe mai mulți sportivi. Noi observăm că, în acest moment – sau de fapt dintotdeauna – sportul a presupus un vârf de formă, sau maxim două vârfuri de formă pe an. Evident că, odată la nu știu câți ani, se naște un mare talent al cărui nivel este ridicat. Gândește-te la Hagi, gândește-te la Pelé sau la Messi. Îți puneai problema abia atunci când, într-un meci, ei nu jucau bine. Practic, nivelul lor era atât de ridicat încât ei jucau bine sau mai bine de fiecare dată. Diferența de, să zic, o formă medie sau de formă maximă la Hagi era că atunci când juca bine, dădea trei pase de gol. În momentul când juca foarte bine, dădea trei pase de gol și un gol. Deci cam așa este și Tadej în ciclism.

- Ți se pare o decizie tactică deșteaptă să participe în curse cu risc ridicat de accidentare?
- Cele mai mari trei accidentări din ultimii cinci ani au fost în afara concursurilor. Acum, în iarnă, lui Remco Evenepoel i s-a deschis o mașină în față, a intrat și și-a rupt clavicula. Egan Bernal, la antrenamentele din Columbia, a intrat în spatele unui autobuz care frâna în stație. Iar pe Chris Froome, în antrenamentul dinaintea competiției, pe zona de încălzire dinaintea unui contratimp, l-a luat vântul și l-a izbit de un zid. Așa că ciclismul vine la pachet cu riscuri mari, indiferent de momentul în care pedalezi. Că ești la antrenament, că ești la o plimbare cu prietenii sau că ești la competiții, trebuie să accepți acest risc. Altfel te apuci de alt sport sau te duci și te angajezi în altă parte. Tadej are un mare avantaj, pe care nu l-ar aduce niciodată, să zicem, un presupus dopaj. El manevrează foarte bine bicicleta, este extrem de îndemânatic. Lucru care s-a văzut. I-a și spus mamei lui că dacă nu acum participă în Paris-Roubaix, când să participe? Când nu se mai simte la fel de puternic? El are un vis: să câștige cele cinci monumente din ciclism. Adică cele cinci curse mari de o zi. Mai are două de bifat, Milano-Sanremo și Paris-Roubaix. La una a venit pe trei, la una pe doi. Adică jumătate de bifă a făcut-o. Mai trebuie să pună pixul pe hârtie și să continui acea bifă.

- Și care ți se pare mai grea: Milano-Sanremo sau Paris-Roubaix?
- Milano-Sanremo mi se pare mai greu de gestionat, pentru că, deși este cea mai lungă cursă de o zi din lume, nu are momente extrem de dificile pe traseu. Însă, avantajul lui Pogacar este că singurul care i-a făcut față în ultimii 2-3 ani, Mathieu van der Poel, este cu 4 ani mai în vârstă. Asta înseamnă că, mai devreme sau mai târziu, neerlandezul se va lăsa de sport și Tadei va avea oportunitate.

- Ai vorbit un pic acum de vârstă. Tadej Pogacar are un palmares pe care alții doar pot visa, undeva la 26 de ani. A ajuns în vârful lanțului trofic la 21. E al doilea cel mai tânăr câștigător de Turul Franței din istorie. În același timp, și rivalii lui – Evenepoel, Vingegaard și ceilalți – sunt oameni foarte tineri. Crezi că avem de-a face cu o „mutație” în pluton? Te-aș mai întreba dacă îi vezi o carieră îndelungată, văzând că la 26 de ani „arde” atât de mult. Îl vezi cu o carieră care se poate întinde până undeva la vârsta de 34, 35 de ani?
- Răspund la a doua parte a întrebării. Asta doar împreună o să vedem. Pentru că și noi am fost luați prin surprindere acum 5-6 ani când au apărut băieții ăștia tineri și efectiv au început să domine ciclismul mondial. Până acum nu se întâmpla așa ceva, sau evident că existau excepții, dar nu era o regulă. Iar în Marile Tururi trebuia totuși să fii puțin experimentat, să treacă câțiva ani peste tine. Așa că nu știm.

- Ne aducem aminte cum, în prima parte a carierei, lui Peter Sagan i se reproșa că nu poate să câștige mari curse clasice pentru că cedează undeva în jurul la 230 de km și nu mai are putere ...
- Vreau să-ți spun ceva „din interior” despre Sagan. Am un coleg, un prieten, fost ciclist, Andrei Nechita, a reprezentat România la Jocurile Olimpice de la Londra. El a fost coleg la Liquigas cu Sagan, la echipa de tineret. Când antrenorul îi ducea pe cea mai mare cățărare din zonă, din Valdobbiadene – acolo unde, apropo, e cel mai bun prosecco din lume – și îi punea să urce panta respectivă de 5-6 ori la anumiți wați și într-o anumită cadență, singurul care se întindea pe marginea șoselei, la soare, așteptând ca ceilalți să termine antrenamentul, era Sagan. Deci Sagan, dacă ar fi fost puțin mai serios în pregătire, probabil ar fi obținut mult mai multe rezultate și nu s-ar fi blocat la 220 de kilometri când mai avea 30 până la sosire. Însă la Sagan a fost și o doză de indolență, ca să zic așa. N-a avut cine să-l strunească, pentru că el aducea cele mai bune rezultate echipei și atunci se simțea un mic stăpân acolo și de acolo i s-a tras. Acum nu mai se întâmplă același lucru, pentru că acum intervin salariile mult mai mari, automat și constrângerile mult mai mari. Când îl plătești cu 8 milioane pe an pe Tadej, plus alte bonusuri, plus ceasuri, plus nu mai știu ce, în momentul ăla, dacă nu execută ce îi spui, probabil există clauze care îi taie foarte mult din salariu.

7,8 milioane de eurocâștigă Tadej Pogacar anual, în tricoul echipei sponsorizate de Emiratele Arabe Unite

- Vreau să vorbim puțin și despre ce spunea Lance Armstrong în privința lui Tadej. Americanul îl condamna pentru stilul său dominant, după o victorie cu vreo 4 minute pe o cățărare. Spunea Lance că ciclismul e și politică și că riști să stârnești o ripostă din partea mulțumilor. Poate se verifica, dacă ne uităm ce a pățit Van der Poel în Roubaix, ieri, când un spectator i-a aruncat un bidon în față.
- Spectatori belgieni. Se spune că în Belgia ciclismul de șosea este viața lor, ciclismul de velodrom le este soție, iar ciclocross-ul religie. Belgenii trăiesc, pun suflet. Olandezii - sau neerlandezii, că de când s-a schimbat denumirea Olandei, ne-a dat șah-mat tuturor - sunt mai reci, sunt mai distanți. Ei își fac treaba și cam atât, nu pun suflet. Ca dovadă, pe traseul marilor curse din Belgia sau a micilor curse, poți tot timpul să cumperi bere și cartofi prăjiți. În Olanda, nimic, poate doar la oraș. Lance Arrmstrong era un alt tip de sportiv, foarte distant, care lăsa să se vadă doar ceea ce își dorea el. Nu ieșea la plimbare cu soția, nu se filma mâncând o baghetă în timpul antrenamentului, nu râdea, nu se lăsa îmbrățișat și nu îmbrățișa. Din cauza asta, lumea a păstrat o distanță. Chiar și atunci când el câștiga, până să fie declarat dopat. În momentul de față, eu cred că societatea s-a schimbat foarte mult. Și automat, o dată cu ea și comportamentul sportivilor, implicit comportamentul lui Pogacar. Toate aceste rețele de social media duc într-acolo. În momentul când tu apar tot timpul, ești jovial, faci glume, nu te oftici, ba mai mult, îți feliciți adversarul, deși ți-ai fi dorit victoria în Paris-Roubaix, și din partea cealaltă, lumea nu mai este la fel de pornită pe tine. OK, evident că mai sunt nebunii care ți-aruncă un bidon în cap sau un pahar de bere în față. Însă, nu cred că mai putem generaliza. Nebunii vor fi și au fost dintotdeauna.

„Tatăl meu a participat la Tour de l'Avenir, alături de Eddy Merckx”

- Și Merckx a pățit-o la un moment dat ...
- Apropo de Merckx, am o paralelă foarte faină. Tatăl meu a fost ciclist în perioada lui Merckx. Până să treacă la profesioniști, au participat împreună în Tour de l'Avenir. Tatăl meu era cu 3 ani mai mare decât Merckx și făcea parte dintr-o țară socialistă, unde termenul de profesioniști nu exista. Aveau tot timpul pe cineva de la Securitate după ei ca să nu rămână pe acolo. În Tour de l'Avenir, cicliștii erau îmbrăcați în tricouri de echipe naționale. Ori tricourile Belgiei semănau foarte mult cu tricourile României, erau albastre, cu tricolorul pe piept, iar singura culoare care diferea era o dungă neagră cu o dungă albastră. De multe ori, această diferență era insesizabilă. Când ai noștri treceau pe lângă suporteri belgieni, românii erau împinși pe urcare, erau ajutați fiindcă îi credeau de-ai lor. În momentul când treceau pe lângă suporterii italieni sau francezi, românii erau bătuți. Încă de atunci se trăia foarte tare ciclismul.

- Dacă tot l-am pomenit pe Lance Armstrong, cum vezi tu moștenirea lui? Americanul a spus mereu că, odată ce timpul va trece și lumea se va obișnui cu ideea dopajului generalizat din pluton, ar trebui să i se returneze cele 7 tricouri galbene retrase.
- Eu cred că el a deschis subiectul ăsta doar ca să dea peste nas UCI sau organizatorilor Turului Franței. Să nu uităm că, înaintea lui, cel mai mare scandal de dopaj a fost în Franța. Eu cred că ulterior francezii au devenit mai catolici decât papa. Evident că s-ar bucura să apară acolo în niște arhive, dar nu cred că mai contează. Ideea este următoarea. S-a făcut un joc de imaginație și au încercat să verifice primii 20 din Turul Franței, din spatele lui Armstrong. Au văzut că toți erau implicați mai mult sau mai puțin în scandaluri de dopaj, în acea perioadă. Așa funcționa sportul. Să nu uităm de 1994, cu scandalul Gewiss - Ballan, în Amstel Gold Race, când au plecat 4 inși și n-au mai fost prinși. Toți ceilalți cicliști se chinuiau, cei din față nu se chinuiau. Ideea este că Armstrong, din punctul meu de vedere și îmi asum că deranjez, a făcut foarte mult bine ciclismului pe termen lung. Nu prin dopaj, desigur, ci prin atragerea marilor nume de business, ca parteneri și sponsori în ciclism. Înainte de Armstrong, erau foarte puțini bani, dar el a atras Yahoo, Poșta Americană, Nike, brandul Giro etc. A reușit imposibilul și iată că Pogacar e plătit cu 8 milioane de euro pe an, cât primește un fotbalist bun.

- Crezi că Pogacar va încerca tripla Turul Italiei - Turul Franței - Turul Spaniei?
- Din punct de vedere fizic, să știi că ar fi putut chiar și anul trecut să încerce. Încercarea moarte n-are. Însă există două aspecte din punctul meu de vedere. Nu faptul că el s-ar epuiza fizic, pentru că nu competiția în sine te consumă, ci pregătirea competiției. Asta înseamnă că tu trebuie să stai departe de familie, să îți cântărești mâncarea, să nu poți să mănânci o înghețată sau o ciocolată. Chestiile astea, de fapt, te omoară și te consumă pe termen lung. Pentru că lui îi place să pedaleze, îi place să câștige, i se potrivește totul mănușă, însă pregătirea este cumplită. Și mai există un argument pentru care, probabil, va încerca această performanță abia spre finalul carierei. Pogacar are o echipă în jurul său. Nu poate să spună: „Mie mi se cuvine totul!”. Fără echipă, ești zero. Chiar dacă te numești Pogacar, vei ajunge să câștigi doar un contratimp în urcare. Fără să muncească Morgado pentru tine, fără să muncească Tim Wellens sau Mikkel Bjerg, tu nu ai absolut nicio șansă! Asta înseamnă că fiecare trebuie să primească câte ceva. O victorie sau măcar dreptul de a încerca să obțină victoria. Și cred că și de-asta mai așteaptă puțin.

- Ce crezi că se întâmplă cu Van Aert?
- Au fost două, trei accidentări, în doi ani consecutivi.

- Crezi că poate reveni la zona aia de favorit, de cinci stele?
- La Visma, nu. La Visma, totul se face ca la armata. Are de îndeplinit niște obiective foarte clare. Îi trebuie o schimbare, schimbare pe care nu o va mai primi, pentru că el a semnat, mi se pare, pentru încă trei sau patru ani cu Visma. Are sponsor personal. Din punct de vedere financiar, el n-o duce rău, deci nu cred că vrea să schimbe ceva. Ce am observat pe propria mea piele e că atunci când schimbi stimulul de antrenament și de alimentație, iar lucrurile merg foarte bine, există o durată de viață. La un moment dat, organismul se obișnuiește și îți trebuie altceva. Și nu știi dacă mai există altceva. Cred că asta s-a întâmplat cu Visma, cu Jumbo Visma, anilor 2020-2024. Ei au trăit o perioadă foarte faină, în care toate lucrurile s-au legat. Inovația din alimentație, din medicație, a ajuns la cote maximale. Ei nu prea mai au ce să adauge, în schimb ceilalți, pas cu pas, i-au prins din urmă. Același lucru s-a întâmplat și cu Ineos înainte, Sky Ineos. Același lucru s-a întâmplat și cu Quick-Step înainte. Dacă observi durata de viață și de fericire a acestor echipe mari, și cred că nu numai în ciclism, dar și în fotbal sau handbal, ea este undeva între 3-5 ani. Și cred că Van Aert nu face altceva decât să fie exemplu echipei lui. Pentru că nici echipa nu mai funcționează ca înainte. Și, automat, n-ai cum să fii doar tu ăla care merge perfect din toată echipa.

„Nu știu dacă antrenorii din România au citit o carte de ciclism în ultimii 30 de ani”

- Trecem la o chestie mai locală, pe care o cunoști în detaliu și pe care mulți dintre noi nu o știm. Care e starea ciclismului în România în momentul de față?
- În momentul de față, sunt foarte mulți cicliști. Avem o pepinieră mult mai mare decât în urmă cu câțiva ani. Și cred că e din ce în ce mai mare. Federația este, în prezent, pe un drum foarte bun. Are o conducere stabilă, care poate să ia decizii fără să fie contestată de X sau de Y. Fac această precizare pentru că am fost și eu la Federație timp de doi ani. Și cel mai rău lucru este să fii contestat în fiecare zi de altcineva. Nici nu mai contează dacă deciziile tale sunt bune sau rele. Practic, nu ai timp să le pui în aplicare. În momentul în care ai o situație legală stabilă, deciziile tale au o finalitate și măcar te bucuri de ele sau poți spune că ai făcut ceva bun ori rău. În prezent, Federația funcționează foarte bine. Are niște direcții clare. Partea proastă este că trebuie să schimbăm ceva în mentalitatea sportivilor, a antrenorilor și a părinților.

- Adică?
- Dacă acum câțiva ani antrenorii erau cei care ardeau etape, acum părinții sunt cei care ard etapele. Un copil de 15 ani, căruia îi dai să se antreneze de șapte ori pe săptămână, s-ar putea să ajungă să se bată cu un tânăr de 25 de ani într-un an. Dar asta nu înseamnă că, peste câțiva ani, va ajunge sportiv profesionist. S-ar putea să se „ardă” mult prea repede. Eu cred că trebuie să avem răbdare. Să nu mai tânjim după niște rezultate efemere, gen „a câștigat Cupa Primăverii”. Nu ne încălzește cu nimic. La 30 sau la 40 de ani, faptul că ai câștigat Cupa Primăverii sau ai ieșit pe locul 20 nu înseamnă nimic. În plus, trebuie să luăm exemplul celor de afară, să citim cărți. Avem talent la sportul ăsta, avem părinți cu posibilități, pentru că ciclismul, de la sportul omului sărac, a devenit sportul omului cu posibilități financiare – că deja bicicleta face o diferență fantastică. Dacă tu ai o bicicletă bună și eu una slabă, e clar că tu ești învingător, chiar dacă eu sunt mult mai dotat genetic.

- Nu cred, dar OK.
- Nici eu nu cred, dar înțelegi ce vreau să spun? Da. Și cred că trebuie să avem mai multe programe de conștientizare a etapelor prin care trebuie să treacă un organism în formare. Nu toți sunt David Popovici, nu toate sporturile sunt ca gimnastica, în care faci performanță la 14 ani. Nu toate sporturile sunt ca canotajul, unde stai 12 luni pe an în cantonament. Fiecare sport are particularitățile lui, iar noi trebuie să înțelegem că ciclismul nu se rezumă la „dai la pedale” și gata. Trebuie să învățăm ciclismul din nou. Antrenorii noștri – îmi cer scuze că spun asta direct – nu știu dacă au mai citit vreo carte de ciclism în ultimii 30 de ani. Sau, dacă au citit, tot pe cea de acum 30-40 de ani au citit-o.

- Dar, orientativ, cam câți sportivi legitimați avem?
- Avem undeva la 1.000 de sportivi legitimați, mai mulți sau mai puțini profesioniști. Din punctul meu de vedere, dacă ai 13 ani, chiar dacă ești legitimat, nu ești profesionist. Nici la 15. Sper să ajungi la un moment dat profesionist, dar mai sunt și alte mii de practicanți. Ei participă adesea la aceleași competiții open, doar că licența sau legitimația de sportiv dată de Federația Română de Ciclism contează în cazul anumitor competiții – cum ar fi cupele naționale și campionatele naționale. Dar la concursurile open, toată lumea poate participa.

În afară de Eduard Grosu, nu a existat niciun sportiv român – român get-beget, nu naționalizat din Moldova sau altă țară – care să fi crescut aici, să fi plecat afară, să fi făcut o carieră și, la finalul vieții sportive, să spună: „Da, am strâns niște bani, am avut o carieră, n-am niciun regret.” Ceilalți trăiesc de la un salariu la altul sau de la o indemnizație la alta.
- Alex Ciocan

- Spune-ne puțin, când te-ai îndrăgostit de ciclism, când ai luat decizia că vrei să faci sportul ăsta?
- La mine, să iau decizia a fost o treabă foarte naturală și simplă. Tatăl meu a fost ciclist, antrenorul meu, antrenor la Metalul Plopeni și la Petrolul Ploiești, echipat de juniori și de seniori, ca să zic așa. Metalul Plopeni îi angaja pe seniori la fabrica de bombe. Tatăl meu știa că-i de rulmenți, pe vremea lui Ceaușescu, dar ăia făceau bombe. Evident că am avut bicicletă de mic, mama a făcut baschet, tot așa la nivel internațional, două semifinale de Cupa Campionilor Europeani cu Politehnica București. Însă, deși eram toată ziua pe maidan cu mingea, îmi plăcea mai mult ciclismul. La 15 ani, tata mai avea nevoie de un om în echipă. Pe vremea aceea, era acea probă de contratimp pe echipe la campionatele naționale, echipă formată din patru. Mai avea vreo trei copii de care nu era foarte mulțumit. Mi-a zis, nu vrei să încerci? Și de la primul antrenament, eu am fost al patrulea. Evident că mi-a plăcut foarte mult. Mă simțeam un mic erou. Deși era o cursă de doi bani, dar nu contează. Și așa am luat decizia. Am făcut în paralel handbal vreo șase ani, până la 20 de ani. Pentru că turnerele de sală din handbal se desfășurau de obicei toamna-iarna. Ciclismul este sport de primăvară-vară și reușeam eu cumva să le combin. Făceam două antrenamente pe zi. Unul de ciclism, unul de handbal. Era mai mult mort decât viu. Dar până la urmă am ales ciclismul, pentru că la handbal nu simțeam că trebuie să mai fac ceva în afară de antrenament. La ciclism, când terminam antrenamentul, mă apucam să spăl bicicleta, să o ung, să o fac să lucească ... Acolo era inima mea. Și evident, pe la 19-20 de ani, alegerea a venit destul de simplu. Pe urmă, am făcut ciclism așa cum am putut, așa cum se putea în perioada aceea, pentru că am prins perioada de după Revoluție, când toate bugetele cădeau în cap.Bicicleta mea era făcută din bucăți. Nu aveam două manete de același fel. Însă nu mă plâng.

- Spune-ne o anecdotă, ceva ce te-a amuzat, ceva ciudat.
- Eram la antrenament pe la Ceptura. Ne trimisese tata să facem un rulaj de vreo, nu știu, 70-80 de km. Pe vremea aceea nu era în ore. Era în km pentru că noi știam fiecare traseu. Știam cam cât are traseul și cât facem noi pe traseul respectiv. Deci era mai simplu să zic că vă duceți pe la Văleni, pe Gura Vitioarei și vă întoarceți. Asta însemna 60 de km. Asta însemna două ore cel mult. Și pe la Ceptura, evident, că noi ne-am oprit să luăm struguri dintr-o vie. Evident că avea paznic. Ne-a văzut. Noi nu luasem foarte mult. Luasem fiecare cât un ciorchine. Adică ce pagubă să faci? Doar că paznicul e paznic și a început să ne alerge cu un ciomag. Unul de la noi din echipă s-a supărat. S-a întors după el. Și eram exact ca în desene animate. Ajunsesem noi să fugim după paznic, iar paznicul să dea cu ciomagul în spate, ca să ne țină la distanță. Eu am pus-o la capitolul amuzant.

- Ai asistat la vreo bătaie?
- Am asistat la o bătaie la care am ajuns chiar să particip, fără să vreau. Eu nu eram un mare bătăuș, deși, având în vedere că practicam handbal în perioada aceea, aș fi putut fi considerat „șef de grup”. Cursele de primăvară se desfășurau la Institutul Politehnic din București. Era un traseu... și încă mai este. Acum se numește Semimaratonul Gerar. Pe lângă traseu era un teren de joacă, de fotbal, pe lângă care treceam de fiecare dată. Aveam, să zicem, 20 de tururi de făcut. La un moment dat, mingea celor care jucau fotbal a ajuns către noi. La început, părea un accident. Evident, câțiva dintre noi s-au trezit să-i înjure pe cei care au scăpat mingea. Fotbaliștii s-au simțit ofensați și, a doua oară când am trecut, au trimis mingea intenționat spre noi. Au urmat iar înjurături. A treia oară, au aruncat chiar și cu pietre. Din nou, replici și nervi. Ba mai mult, tot plutonul a hotărât ca, la următoarea trecere, să se oprească și să-i bată pe fotbaliști. Nu-ți imaginezi... ca-n desenele animate cu Asterix, Obelix și romanii — o mare movilă de oameni. Se băteau între ei, zburau căști, roți, pietre... Cred că, uneori, s-au lovit și între colegi, deși erau în aceeași tabără. Eu am stat deoparte, fără să știu exact ce să fac în acel moment. Evident, cursa a fost anulată.

- Te-ai întâlnit cu animale sălbatice?
- De multe ori. Urs, mistreț, cerb, nu mai zic de fazani sau căprioare. Cel mai periculos, într-adevăr, a fost odată ursul pe Transfăgărășan. Dar nu acum, în ultimii ani, când ursul e de cele mai multe ori blând, ci în urmă cu 15-20 de ani, când chiar nu știai ce se întâmplă. Totuși, fiind pe bicicletă, îl întreci. Adică, te întorci, trebuie să fii nebun să confrunți ursul. Și odată, la Snagov, chiar pe la Izvorani, era o zăpadă foarte mare, dar carosabilul era curat. Și am ieșit la o plimbare și am văzut o pată neagră care se apropia printr-o zăpadă de un metru. Era un mistreț care fugea, nu-ți imaginezi, atunci mi-am dat seama cât de puternici pot fi! Deci el ara efectiv în spatele lui, trecea prin zăpada aia, a traversat strada și a intrat în altă zăpadă. Evident că grohăia și pufăia, dar aleargă tu printr-o zăpadă de 20 de centimetri, să vezi cât e de greu.

Frica unui spinter

- Ai fost sprinter. Viteze mari, coborâri în viteză etc. Există o frică de viteză?
- Acum da, atunci nu. Cea mai mare viteză pe care am prins-o pe coborâre a fost de 116 km la oră. Pe bicicletele de atunci nu știai ce se întâmpla cu ele. Pe coborârea de pe Feleac, dinspre Cluj către Turda. Acum este un gard pe mijloc care departajează sensurile de mers, dar atunci era o stradă largă de 4 benzi în total. Și să nu-ți imaginezi că am fost singur. Eram 100 de inși care mergeam toți cu aceiași viteză.

- Și mai înspăimântător.
- Cea mai mare viteză pe plat am prins-o în spatele mașinii. Eram sportiv la Dinamo, antrenat de maestrul emerit al sportului, Mircea Romașcanu. Ne lua la plas în spatele mașinii, pe drumul spre Târgoviște. Era un tip de antrenament, și eu am fost ultimul care a rezistat. Pe bordul Daciei scria 120. Dacă mai tai un pic, cred că mergeam cu 110. Oricum, o viteză foarte mare. Practic, nu mai prindeai pedalele. Mai dădeai câte una și stăteai la un milimetru de bara mașinii. Dar antrenorul știa ce face. Dacă era o groapă, o lua cu roata și-ți lăsa ție spațiul dintre roți liber. Dacă apărea ceva, claxona din timp. Nu te lua nimic prin surprindere. Pe la 30 de ani, s-a produs un declic în mintea mea. Am început să văd și pericolele. Nu mă întreba de ce s-a întâmplat asta. N-am o explicație. De la un an la altul, pur și simplu. Și nu, n-a venit în urma vreunei căzături. OK, psihologii te pot ajuta să treci peste dar de multe ori nu o să știi niciodată cauza. Într-adevăr la noi, la sprinterii din ciclism meseria este să să riști totul în ultimii 2-3 km. Vitezele sunt foarte mari. Adrenalina se simte, mirosul de testosteron se simte în aer. Distanțele dintre biciclete și dintre corpuri sunt extrem de mici pentru că tu trebuie să stai la aspirație, trebuie să profiți de cel din fața ta cât mai mult. Riscul este foarte mare pentru că de multe ori în cazul de forțe egale, tu trebuie să îl depășești pe celălalt ori în viraj ori intrând pe culoarul dintre el și gard. Altfel nu ești sportiv, dacă te mulțumești să vii la roată pe locul 5.

- Am o întrebare care ne aduce la cariera ta de comentator sportiv. Majoritatea dintre noi, când vedem sportiv profesioniști, nu ne așteptăm să vedem pe cineva cu un vocabular variat, cu o coerență și o structură a ideilor. De unde ai asta?
- Cred că datoresc foarte mult bunicii, lui „mamaie”, cum îi spuneam eu și mama. Provin dintr-o familie în care deși amândoi părinții mei au fost sportivi, au încercat să mă facă să nu fac sport. Să mă convingă să fac o facultate serioasă. Nu facultatea de sport pe care am făcut-o (nr. râde). Cred că de acolo a venit plăcerea de a citi foarte mult. Plus că eu sunt mai în vârstă și în școala generală și primară îți cucereai colega arătând că poți obține note la fel de mari pe cât obținea ea. Dacă voiai atenție, trebuia să ai 10 la română, 10 la biologie, 10 la istorie. Bunica mea vorbea patru limbi străine, engleză, franceză, germană și latină. S-a născut în 1920. Pe vremea aceea se făcea latină la școală. De exemplu, eu știu Tatăl Nostru în latină, nu-l prea știu în română. Nu știu dacă e de laudă sau nu. Ea mi-a pus bazele francezei și englezei. Din păcate, germana nu știu de ce am respins-o. Am început acum să o învăț pe Duolingo. Și cred că de acolo a venit vocabularul meu, citind foarte, foarte mult.

- Dacă ar fi să schimbi două reguli în ciclism ...
- Sincer, nu pot indica doar două lucruri, dar da, sunt aspecte cu care nu sunt deloc de acord. Unele dintre deciziile UCI sunt bizare sau complet neimportante, cum ar fi lungimea șosetelor sau lățimea ghidonului. Cred că, uneori, aceste reguli apar doar ca să se justifice niște salarii. Sunt oameni care n-au mai scornit nimic de mult și, ca orice om, găsesc un motiv să schimbe ceva. În timp ce se preocupă de detalii tehnice minore, uită lucruri esențiale, cum ar fi siguranța sportivilor – nu doar fizică, ci și financiară. Premiile, de exemplu, sunt foarte mici. Există o grilă de premiere, dar banii sunt puțini și se împart între membrii echipei. E greu să-ți dedici 20 de ani sportului și apoi să o iei de la capăt cu viața, pentru că ciclismul nu-ți lasă timp să faci altceva în paralel. Noi ne uităm la Pogacar sau Van der Poel, dar ei sunt excepții. Cei mai mulți cicliști ajung, după carieră, să aibă aceleași salarii ca masorii sau mecanicii din echipă. Nimic spectaculos.

- Mulțumim mult pentru toată această conversație și sper să comentăm și Turul Franței.
- Și eu vă mulțumesc.