EXCLUSIV Anca Surdu, despre sacrificiile făcute pentru a-și atinge marele vis și relația cu Denis Alibec: „Cea mai fericită am fost când am luat aurul la Mondial”

După retragerea din activitatea competițională, și-a continuat drumul ca antrenor personal și instructor. A participat și la emisiunea „Exatlon România”, însă a fost nevoită să se retragă din motive medicale. În prezent, Anca se află într-o relație cu fotbalistul Denis Alibec, jucător la FCSB.

VIDEO. Anca Surdu, invitata emisiunii „La Feminin”: „Mă dădeam peste cap, pe canapea, spărgeam obiecte prin casă. Eram foarte energică”

- Anca, bine ai venit! Cu ce te ocupi în această perioadă?
- M-ați prins într-o perioadă în care sunt destul de relaxată cu programul și într-o etapă a vieții în care încerc să mă bucur cât mai mult de prezent și de momentele mici ale vieții. Pentru că de cele mai mari m-am bucurat. Și sunt bine, sunt sănătoasă, sunt voioasă.

- Ești foarte activă.
- Sunt în continuare destul de activă. Nu atât de activă precum eram atunci când eram sportivă, dar sunt o fire activă și nu pot să stau locului oricum prea mult.

- Cum a apărut gimnastica în viața ta?
- Pornind de la firea asta activă a mea, pe care o observaseră și părinții, pentru că nu prea stăteam locului... Mă dădeam peste cap, pe canapea, spărgeam obiecte prin casă. Eram foarte energică. Și, bineînțeles, la insistențele mele, mama a cedat și m-a dat la gimnastică sportivă în primă fază, la Constanța. Dar de acolo m-am îndrăgostit de gimnastică aerobică. M-a văzut prima mea antrenoare, Cristiana Spînu, și m-a luat în secția de aerobică. Și m-am îndrăgostit de muzică, de tot ce înseamnă gimnastică aerobică. Și de acolo pot să spun că a început ascensiunea mea în acest sport.

- Întâi gimnastică ritmică?
- Da, dar când eram micuță, până să mă axez pe performanțe și să rămân pe gimnastică aerobică. Am încercat mai multe, am cochetat cu mai multe. Și dans modern, și gimnastică ritmică, dar eram destul de mică, deci nu pot să spun că era vorba de ceva foarte semnificativ. Dar rezultatele pe care le-am avut au fost în gimnastica aerobică, ultima ramură a gimnasticii în care am rămas.

+36 FOTO

- Deci la ce vârstă ai intrat în pâine, să zicem așa?
- La 13 ani, dar în sală la 4 ani. La aerobică la 13-14 ani. Până atunci am cochetat cu diverse, cu sportul, în general.

- Ai apucat până la vârsta aceea să mai încerci și alte sporturi?
- Am făcut dans sportiv puțin, am făcut gimnastică ritmică. Parcă m-a dat mama puțin la înot, dar nu pot să spun exact. Am cochetat, așa, cu mai multe activități. Deci nu spun despre mine că am făcut și gimnastică ritmică, de exemplu. Chiar dacă am făcut o perioadă foarte mică atunci când eram copil. Nu pot să spun că am înțeles cu ce să mănâncă.

- Ai spus că ai reușit "să o convingi" pe mama ta să te dea la gimnastică. De ce?
- Totul a început cu gimnastica sportivă, de fapt. A venit domnul Forminte, antrenorul Simoniei Amânar, în școli, să caute tinere talente. M-a descoperit acolo și m-am dus acasă la mama și i-am spus... Eram superentuziasmată, bineînțeles. Și probabil că orice părinte era un pic cu inima strânsă, că nu știa ce înseamnă. Probabil nu a văzut această traiectorie pentru mine. Probabil se gândea că o să rămân acasă, în sânul familiei. Na, știi cum e. Chiar dacă ea, în tinerețe, era la fel, o fire foarte activă. Și povestea bunica că probabil dacă ar fi avut șansa, ar fi făcut și ea ceva. Doar că nu a lăsat-o să plece la Deva, să plece de acasă. Și atunci mama probabil mi-a dat această șansă mie.

- Trecerea către gimnastica aerobică cum s-a făcut? Te-ai regăsit mai mult?
- Da, eu am trecut de la gimnastică sportivă la gimnastica aerobică. Domnul Forminte plecase deja din țară, ne lăsase cu un alt antrenor. Iar eu eram destul de fricoasă. Nu cred că aș fi avut o performanță foarte bună în gimnastica sportivă. Și atunci m-a remarcat doamna Cristiana Spînu și m-a atras la secția de gimnastică aerobică, unde cu siguranță atuurile mele au fost puse în valoare. Pentru că am ureche muzicală, sunt un pic mai grațioasă, lucruri care în gimnastica sportivă nu sunt atât de mult valorificate.

- Dar îți mai aduci aminte ce te-a atras la ramura asta? Ce ți-a plăcut ție cel mai mult?
- Faptul că țopăiam mult. O ramură doar cu sol, unde trebuie să faci mișcări pe acompaniamentul muzical, în diferite probe, individual, cuplu, trio, grup. Deci totul trebuie să fie sincron. Bineînțeles, sunt și elemente de dificultate. Deci nu este ceva ușor. Orice sport de performanță necesită multă implicare. Dar cred că asta m-a atras, faptul că era pe muzică și trebuia să mă sincronizez cu muzica. Deci cred că era o parte artistică din mine care a fost atrasă de ramura asta.

- Care ar fi prima amintire din sala de gimnastică?
- Mi-aduc aminte de un element de care m-am îndrăgostit. Te ridicai pe brațe și trebuia să te învârți așa 360 de grade. Îmi și ieșea și asta m-a încântat și mi-a dat încredere că pot să fac mult mai multe lucruri în acest sport. Bineînțeles, mirosul sălii, orice sală de gimnastică are un miros specific de burete și de multă muncă.

- Faci parte din generația care a avut-o cumva ca idol pe Nadia Comăneci chiar dacă ai făcut parte din altă ramură?
- Bineînțeles că o admir și am îndrăgit-o, dar când eram eu mică, reperul meu sau persoana pe care o admiram cel mai mult era Simona Amânar. Era chiar în perioada în care era în vârf. Simona Amânar, Andreea Răducan, adică mai mult cu ele am crescut. Bineînțeles, fetele din gimnastica aerobică care erau înaintea mea. Gimnastica aerobică este un sport care a avut dintotdeauna foarte multe și frumoase rezultate.

- În zona asta, cine te-a îndrumat, cine te-a sprijinit cel mai mult?
- Antrenorii și pasiunea mea. De mică mi-am înrădăcinat acest vis de a ajunge totuși campioană și de a avea niște rezultate foarte frumoase. Iar gimnastica aerobică a fost acel ceva pentru mine. Deci motivația mea a venit din dorința mare de a ajunge în vârf.

- Dar când ai știut că o să faci performanță sau că vrei să faci performanță?
- Dintotdeauna. În gimnastica sportivă, de exemplu, nu aveam aspirații mari, nu începuse să înflorească în mine acest vis. Dar în aerobică, încă de la început. Am avut foarte puțin timp înainte să fiu selectată în lotul de juniori și ulterior în lotul de seniori. Și de când am fost selectată în lot, clar, scopul și singurul obiectiv era să avem medalii la campionate mondiale și europene.

- Ai prins și perioada Deva, dar asta a fost pentru gimnastica aerobică sau înainte?
- Eu nu am stat la Deva mult în cantonament. Am stat în cantonamente scurte, nu am stat perioade lungi. Și erau competiții anuale la Deva, dar nu am prins partea aia mai puțin plăcută, să spun așa. Când spui Deva, te gândești la un cantonament foarte greu, pe care, într-adevăr, gimnastele din ramura sportivă l-au avut. Gimnastica aerobică este undeva la mijloc, adică e nevoie de foarte multă disciplină, dar totodată trebuie să ai puțină libertate, tocmai pentru că trebuie să știi să interpretezi pe muzică anumite lucruri, adică nu poți să fii atât de strict în tot ceea ce faci.

„Era un mare chin și pentru mine să mă trezesc devreme să mă duc la antrenamente”

- Tu ești născută și crescută la Constanța. Cum a fost copilăria ta? Ai spus că ai fost un copil destul de agitat...
- Da. În rest, o copilărie e foarte normală, foarte frumoasă, în sânul familiei. Eu mai am o soră mai mare cu trei ani, deci au fost și certurile de rigoare. Școală... Am fost un elev de media 8, să spun. N-am excelat pe partea asta, dar nici n-am creat probleme. De fel, foarte activă, foarte curioasă. Da, deci copilăria a fost foarte frumoasă și normală.

- Sora ta a făcut și ea sport?
- Nu, am fost complet diferite din punctul ăsta de vedere. Ea a urmat partea cu școala, eu am încercat să le îmbin până la un anumit punct și am mers pe sport.

- Și când erați mici făceați boacăne împreună?
- Mai puțin. Mai mult ne ciondăneam, nu pot să-ți spun de ce. Probabil era această diferență și se simțea. Deci nu, nu prea am amintiri în care noi făceam prostioare împreună. În afară de, poate, nu știu, momentele când eram la țară la bunici și ne stropeam cu apă încălzită la soare, chestii din astea. Sau ne jucam cu animaluțele, chestii absolut normale.

- Legat de faptul că ai fost crescută în Constanța, ai o amintire legată de mare? Pentru că noi, cei care am crescut cu marea doar în vacanțe, ca să zic așa, ne uităm cumva cu oarecare gelozie către voi.
- Păi, probabil, nu o să vă mai uitați cu gelozie, pentru că amintirea mea legată de mare este cu alergările de dimineață, de la ora șase fără un sfert, pe care le făceam pe plajă. Și sesiunile de apnee, și de respirații, și de antrenamentele pe care le făceam pe plajă, dar pe care, acum gândindu-mă la ele, mi le aduc aminte cu cel mai mare drag. Dar țin minte că era într-adevăr un mare chin și pentru mine să mă trezesc atât de devreme, și pentru părinți să mă ducă la antrenamente la ora aia. Dar asta e prima amintire pe care eu o am cu marea. Și, bineînțeles, mai făceam baie cu familia vara, seara, deci nu când era lume pe plajă. Și mai ales dacă prindeam și o ploaie, era un moment senzațional în familie.

- Tatăl tău a fost navigator. Lipsea foarte mult de acasă?
- Da, îi trimiteam scrisori cu ce să ne aducă și îi spuneam tot timpul că "vreau cipici din aceia de gimnastică și costum de gimnastică!". Săracul, îți dai seama că probabil se dădea peste cap să încerce să facă rost de ceea ce îi ceream noi. Dar ne-a susținut așa cum a putut dintotdeauna. Adică a fost lângă noi, chiar dacă fizic, într-adevăr, a mai lipsit.

+36 FOTO

- Deci n-ai fost cu el pe mare.
- N-am fost cu el pe mare, nu. Ne-a dus odată pe un vapor, dar care era în port.

„Când m-am mutat la București, n-a mai contat nimic altceva decât să lupt pentru visul meu”

- Revenind la gimnastică, spuneam că ai plecat destul de devreme de acasă. Pe la 15 ani, te-ai mutat în București. Cât de greu ți-a fost?
- A fost destul de greu, dar n-a contat nimic. Deci de când am fost selectată la lotul de juniori, am trecut foarte ușor de greul acesta care înseamnă distanța față de familie.

- Serios?
- Pentru că știam că acolo trebuie să fiu și știam că de acolo nu mai contează nimic altceva decât să lupt pentru visul meu. Chiar dacă a fost o durere pentru mine, de exemplu, că la 14 ani mi se spusese că o să fiu selectată în lotul de juniori, după care a fost o schimbare în regulament și nu mai puteai fi junior de la 14-18, ci de la 15-18. O chestie de genul acesta.

- Așa...
- Și țin minte că am suferit foarte tare și că nu am crezut lucrul ăsta. Și am zis: "Nu-i adevărat. Voi nu mă mai vreți în lot? Puteți să-mi spuneți. Nu trebuie să-mi inventați cine știe ce chestii". Și am suferit puțin. Și atunci când am fost, într-adevăr... când am făcut vârsta de 15 ani și am fost în lotul de juniori, n-a mai contat nimic.

- Când te-ai mutat la București, inițial ai stat cu lotul, cu fetele, dar la un moment dat a trebuit să te desprinzi, să te muți singură...
- Foarte târziu, după ce m-am lăsat de performanță a trebuit să fac lucrul ăsta, pentru că la juniori loturile erau pe o perioadă mai scurtă. Adică doar înaintea campionatelor sau, mă rog, puteau să fie cumva și la Constanța făcute. Dar de la seniori, deci de la vârsta de 18 ani, am stat numai în cantonament la București, exceptând Sărbătorile.

- Îți mai amintești ce îți lipsea cel mai tare atunci?
- Familia și îmi mai lipsea un program normal. Adică o libertate pe care o are orice copil, pentru că stând în cantonament, aveam două antrenamente pe zi. În timpul liber nu făceam mare lucru, doar mergeam miercurea la film, pentru că era un preț mai mic. Lucrurile astea fac parte totuși din parcursul ăsta frumos și din ce înseamnă să fii sportiv de performanță. Dar, pe de altă parte, cu siguranță cariera de sportiv are anumite goluri, lasă anumite goluri, cum ar fi, cel mai important, distanța față de familie și, cu siguranță, multele amintiri alături de ei pe care le-am pierdut.

- Dar trecerea de la Constanța la București cum a fost?
- A fost destul de ușor, chiar mi-a fost destul de ușor să mă acomodez, dar vorbeam cu ai mei destul de des pe cameră, când puteam, mai ales la competiții, ei mai veneau când puteau chiar și la competiții în străinătate, în țară la fel, mă susțineau, m-am acomodat destul de repede.

- Erau vocali când veneau la tine la competiții?
- Da, chiar acum îmi aduc aminte că la o competiție își desenaseră drapelul României pe obraz, adică erau susținători împreună cu mai mulți părinți, erau cei mai mari susținători.

- Și nu îți dădeau emoții?
- Ba da, dar nu prea îi băgam în seamă. La competiții le spuneam "nu mă cunoașteți". Oricum aveam rutina noastră. Încercam să nu-i reperez înainte să intru pe scenă.

„Aur la Europene! Eram foarte mândră că n-am muncit degeaba”

- Povestește-ne un pic și despre performanțele de la juniori. Îți mai amintești cum a fost prima dată când ai urcat pe podium?
- Da, mi-aduc aminte, am fost foarte emoționată. La juniori e un pic diferit, sunt foarte importante și rezultatele de la juniori, dar bineînțeles că acelea de la seniori sunt cireașa de pe tort. Dar și la juniori am avut multe medalii. La juniori am avut proba de cuplu, deci împreună cu un băiat, și proba de grup. La proba de grup suntem 5 sau 6 fete, sau mă rog, poate fi și mixt. Este o probă care mie îmi plăcea foarte tare. Dar la juniori am excelat în proba de cuplu, am fost dați chiar și exemplu, datorită coregrafiei pe care am avut-o și a execuției. Deci a fost o perioadă foarte frumoasă, axată pe această probă.

- Când câștigai medalii ce simțeai, copil fiind?
- Simțeam bucurie, dar știam că nu ăla este apogeul, pentru că știam că trebuie să ajung la seniori și acolo trebuie să demonstrez. Dar simțeam foarte mare bucurie, eram foarte mândră că n-am muncit degeaba și că rezultatele ne sunt răsplătite. Și că suntem foarte buni în ceea ce facem, și că-mi fac mândră familia, antrenorii, echipa. Astea erau sentimentele pe care le aveam.

- Cu un an înainte să ajungi campioană mondială, ai devenit campioană europeană, nu? A fost aceea prima performanță notabilă la seniori?
- Da, întâi a fost Campionatul European. La fel, fiind pe probe, aici, la seniori, am excelat în probele de trio, împreună cu două fete, și în probele de grup. Și, bineînțeles, pe echipă, rezultatele, la fel, tot timpul au fost foarte bune pentru România. Dar da, medalia la Campionatul European, mai ales noi fiind trei fete, concurând probabil și împotriva a trei bărbați... Adică nu se făcea diferența fete cu fete, bărbați cu bărbați. Am fost superîncântate și ne-a dat încredere că putem să mergem și spre Mondial în aceeași probă.

- Cum a fost atunci momentul acela când ați știut că e aur?
- Nu știu dacă pot să-ți explic în cuvinte. Bineînțeles, cea mai fericită am fost la Campionatul Mondial când am aflat că e aur. Dar și la Campionatul European avem poze în care suntem care mai de care, nu știam cum să ne exteriorizăm mai tare. Foarte bucuroase și foarte mândre, dar cu siguranță orice sportiv de performanță îți va spune că este ceva trecător. Cât încă ești sportiv de performanță, te bucuri foarte puțin de orice rezultat pozitiv pentru că te gândești deja la următorul. Și cam așa a fost în toate cazurile. Exceptând ultimul meu concurs, când am știut că este ultimul.

- La Europeanul din Franța, în 2013, au fost două medalii de aur și una de argint.
- La trio, la grup și cred că a fost argint cu echipa.

- Când v-ați întors în țară, ați fost așteptați la aeroport și de către televiziuni.
- Și televiziunile ne-au susținut. Uneori chiar au și televizat anumite competiții. Țin minte că pe TVR. Dar am fost susținuți tot timpul. Sportul poate să fie tot timpul mult mai susținut. Nu o să intrăm în foarte multe detalii, dar nu au trecut neobservate rezultatele noastre.

- Și totuși, gimnastica aerobică nu este atât de vizibilă precum cea artistică.
- Da, din cauză că nu este un sport olimpic. Noi avem doar Campionate Mondiale și Europene. Nu este atât de mediatizată, într-adevăr.

- În anul următor, 2014, în Mexic. Tot așa, ați câștigat două medalii de aur și una de argint, deci ești dublă campionă mondială. Cum a fost acolo?
- Acolo a fost ceva... A fost cea mai mare bucurie din viața mea și a fost, cred că, primul moment în care n-am știut cum să-mi gestionez emoțiile. Eu, cumva, știam că va fi ultima mea competiție și toate ne doream atât de tare să câștigăm. Vedeam posibil acest moment, dar știam că este foarte greu și a fost un concurs foarte dificil. Diferențele au fost foarte mici, diferențele de rezultate între noi și locul 2. Țin minte că am alergat în sală când am văzut rezultatul. Am alergat până la antrenoare. Nu îmi venea să cred că este real. Am fost în extaz.

- Și momentul în care ați urcat pe podium și v-a cântat imnul cum a fost?
- Plângeam toate. A fost foarte emoționant. Sunt niște amintiri pentru care-i mulțumesc lui Dumnezeu, pentru că vor rămâne cu mine toată viața! Cumva, mă încarc uneori gândindu-mă că orice s-ar întâmpla în viață și oriunde m-ar duce, am avut parte de niște momente superbe.

+36 FOTO

Anca Surdu: „Mă puneam la somn și eu nu mai aveam la ce să visez. Voiam să devin campioană mondială”

- Îți mai aduci aminte o urare, un sfat de dinainte sau ceva ce ți-a spus cineva după și a rămas cu tine de atunci?
- Mi-aduc aminte atmosfera care era în sală și în echipă. Alături de Corina Constantin și Andreea Bogati am avut această probă de trio. Ne înțelegeam din priviri. Aveam o comunicare excelentă și cumva știam fără să ne spunem că noi vom fi campioane. Era o atmosferă senzațională! Încă de la antrenamente noi știam că orice greșeală contează. Știam să ne corectăm astfel încât să nu ne supărăm. Din contră, să ne dăm feedback pozitiv care să ne facă să creștem. A fost foarte frumoasă perioada aia și a fost un an în care toată echipa s-a legat foarte bine.

- Ele știau că pentru tine e ultima competiție?
- Cumva și pentru ele mai, mult sau mai puțin... Adică ajunseserăm cumva la o saturație, chiar dacă multe persoane pot să continue până la o vârstă mai înaintată în acest sport. Dar făcând de mică acest lucru, eu am simțit că pentru mine era momentul să mă retrag, pentru că obiectivul meu era să ajung campioană mondială și când mi-am atins obiectivul, nu am mai găsit neapărat motivația să mai continui.

- Rămâne cea mai mare împlinire din cariera ta de gimnastă acel aur mondial?
- Cu siguranță. Da, da, da.

- Poate mai câștigai un aur mondial și la ediția următoare...
- Posibil, dar nu știu. Nu am mai simțit să mai continui. Cred că asta a fost. Cred că am ajuns la o saturație, pentru că nu e ușor, și mă gândeam deja, OK, dar ce voi face mai departe în viață? Că nu pot să fac sport la nesfârșit și știm foarte bine că nu sunt cei mai susținuți sportivii, indiferent de rezultatele pe care le au. Bine, depinde de sport. Nu vreau să vorbesc în numele tuturor. Și deja mă gândeam mai mult la Anca omul decât la sportiva Anca.

- Am vorbit despre cea mai mare împlinire, dar au existat și dezamăgiri?
- Da, cu siguranță. Înainte să încep să obțin rezultate, am avut chiar o perioadă în care m-am lăsat de sport, pentru că veneam doar pe lângă podium și am zis că este ceva ce eu nu înțeleg. Cum e posibil? Înseamnă că nu e de mine. Și m-am lăsat. Am fost foarte dezamăgită. M-am întors la Constanța.

- Când a fost asta?
- Eram încă la seniori. Înainte să înceapă rezultatele, probabil 2011-2012, puțin înainte de Campionatul European. M-am întors în Constanța. Am zis că eu nu mai fac gimnastică, că nu are sens. Tot timpul se întâmpla câte ceva și veneam pe locul 4. Deci nici măcar pe podium. Numai pe 4. Locul 4 ăla era al nostru.

- OK.
- Și am fost foarte dezamăgită. Mi-a fost foarte greu. Într-un final mi-am revenit. Mi-am dat seama că nu pot să trăiesc fără ca măcar să încerc și să știu că am dat totul ca să îmi îndeplinesc visul. Și m-am reîntors alături de echipă. Am vorbit și cu antrenoarea, și cu colegele de atunci. Dar de când m-am întors, a fost un shift în mentalitate. Pentru că chiar dacă m-am întors pentru a-mi îndeplini visul, pentru a munci să îndeplinesc visul, nu m-am mai focusat foarte mult pe rezultat. M-am focusat să fiu eu cât pot de bună în fiecare zi. Și atunci rezultatele au venit. A fost o schimbare de mentalitate care a dus la un rezultat foarte bun.

- Deci iată cât de important este mentalul în sport.
- E cel mai important, da.

- Cât a durat acea pauză?
- Cam un an. Eram încă activă, adică nu pot să spun că am stat, mă mișcam, dar am fost departe de lot.

- Și ce te-a făcut să revii? Care a fost declicul care te-a făcut să te întorci cu adevărat?
- Cred că faptul că mă puneam la somn și eu nu mai aveam la ce să visez. Adică visul meu era să devin campioană mondială și pur și simplu nu mai aveam cum să am acest vis, eu nemaifiind sportivă. Și atunci, clar, n-aș fi putut să las lucrurile așa.

- Așa e, da.
- Indiferent dacă aș fi devenit sau nu. M-am gândit foarte bine și am zis: "Măi, trebuie să fac chestia asta, pentru că îmi doresc prea mult, este clar!". Simțeam că se poate. Aveam un sentiment că trebuie doar să fiu acolo, să muncesc și să fac eu tot ce ține de mine.

- Dar ai avut parte și de momente dificile cât timp ai fost în activitate?
- Mă gândesc acum la accidentări, de exemplu. Am avut norocul să nu am accidentări foarte grave. Cea mai complicată intervenție la mine a fost o operație de menisc, ceea ce este o operație ușoară pentru un sportiv. Gleznele, bineînțeles, fracturate. Și asta se întâmpla destul de des. În rest, n-am avut parte de accidentări grave sau de momente foarte dificile. Adică mici accidentări și momentele în care nu iei medalii sunt tot timpul ceva neplăcut.

- Deci ești una dintre sportivele norocoase?
- Pot să zic. În viață, în general, sunt norocoasă, da.

- Dar ce ți s-a părut cel mai chinuitor în acest sport și în drumul către medalie?
- Fix drumul către medalie... Cel mai greu, nu chinuitor, este să faci același lucru cu același nivel de entuziasm. Să-ți menții entuziasmul pe parcursul antrenamentelor este foarte dificil.

- Dar...
- Adică eu cred că asta face diferența cumva între sportivii cu adevărat valoroși și cei care poate nu ajung la performanțe atât de mari. Faptul că nu-și găsesc motivația aia de zi cu zi. Nu motivația aia de a fi 100% în competiție, ci totul pleacă de la antrenamente. Iar rutina și să faci pace cu rutina pe care un sportiv o are și să fii una cu ea mi se pare cel mai dificil.

- Sunt lucruri pe care noi din exterior nu le vedem. Noi vă vedem acolo, pe podium, dar noi nu vedem toată munca asta din spate.
- Păi, gândește-te că un exercițiu ține la un minut 50, cel mult. Deci pentru un minut 50, așa cum este și în alte ramuri, uite acum este de interes natația... Deci pentru câteva secunde, pentru câteva minute, muncești foarte mult.

„David nu are cele mai bune condiții de antrenament, dar nu a renunțat nicio clipă la visul lui”

- Ai adus vorba despre David Popovici, care este sportivul momentului. Cum îl vezi tu pe David acum? Ce părere ai despre el și ceea ce reușește el?
- Reușește să fie modest și mă regăsesc puțin pe mine, uitându-mă la el. Pentru că, exact cum vă spuneam, îl văd că nu se bucură. L-ai văzut vreodată sărind de fericire după un rezultat pozitiv?

+8 FOTO

- Nu.
- Este foarte modest, se gândește deja la următorul pas și asta îl ajută foarte mult în ceea ce face. Faptul că știe unde se află, știe care îi este locul, știe că așa cum poți să câștigi, la fel de bine poți să nu câștigi. Și diferența o face gramul ăla de noroc, de muncă și mai ales atitudinea pe care o ai în antrenamente.

- Ce ar trebui să învețe copiii, sportivii la început de drum, de la un sportiv precum David Popovici și de la o fostă sportivă precum Anca Surdu?
- Să-și urmeze tot timpul pasiunea și visul. Dacă au un vis, să nu renunțe, indiferent de condiții. Așa cum nici David nu are cele mai bune condiții de antrenament, dar nu a renunțat nicio clipă la visul lui.

- Corect.
- La fel cum eu poate am avut niște eșecuri care mă puteau face să renunț definitiv, dar mi-am dat seama că așa ceva nu se face. Atunci când ești mic și când îți propui ceva, mai ales când ești mic, deci de la o vârstă foarte fragedă, când ai toate resursele să crezi sută la sută în tine și în visul tău, nu renunța!

„După ce m-am lăsat te lovește viața! Lucrurile normale ale vieții trebuie să le iei în piept”

- Revenind la gimnastică, ai spus că știai că acel Mondial va fi ultima ta competiție și aveai vreo 23 de ani. Cât de dificil ți-a fost să iei acea decizie?
- Mi-a fost dificil să realizez, de fapt. Îți spuneam că m-am gândit la asta dinainte de competiție. Știam cumva că va fi ultima. Dar în același timp eu eram pe podium, îmi cânta imnul și eu eram "ce fac cu viața mea mai departe?". Adică a fost un moment ciudat pentru mine, pentru că a trebuit să o iau de la capăt. Să fac cu totul altceva. Și să mă acomodez cu gândul ăsta mi-a fost greu. Și să ies din lumea sportului de performanță.

- Și după ce te-ai retras, atunci ai început să te pregătești pentru altceva?
- Mi-am văzut de facultate, mi-am văzut de antrenamente, dar scopul meu era... Adică vedeam doar gimnastică.

- Și când te-ai văzut tu fără antrenamente, fără gimnastică, cum a fost?
- Nu știam cine sunt în viața mea, pentru că tot timpul identitatea mea a fost legată de sportul de performanță. Și atunci, după o binemeritată pauză, vacanță, mi-am dat seama că trebuie să dau din pasiunea mea pentru sport mai departe. Adică m-am gândit că o să rămân cu siguranță în domeniul acesta. Și am făcut cursuri, am studiat pe partea de instructor sportiv și am început să țin clase de fitness.

- Nu te-ai gândit să rămâi în gimnastică?
- Nu m-am gândit, nu, pentru că fiind acolo, am știut ce presupune. Am știut că e foarte mult de muncă, am știut că nu sunt condiții, am știut că lumea sportului nu este tot timpul cea mai corectă. Și nu m-a atras să rămân să antrenez, de exemplu, viitorii sportivi.

- Anca Bucur spunea că a fost cumva un cumul de factori care au dus la retragerea ei, inclusiv partea financiară, pentru că era deja mare și trebuia să se întrețină.
- Te lovește viața de la un moment dat, pentru că e altă lume. Eu când mă gândesc la mine ca sportivă, pur și simplu mă gândesc la altă Anca, deci nu... E altă lume. Ești închis, destul de închis, și nu apuci să te dezvolți pe alte planuri.

+44 FOTO

- OK!
- Acum poate lucrurile sunt puțin altfel, dar trebuie să realizezi de la un punct că, da, trebuie să fii pe picioarele tale. Nu mai este o federație care să aibă grijă de tine, nu mai stai într-un complex al lotului. Pur și simplu, lucrurile normale ale vieții trebuie să le iei în piept.

- Adică nici la tine nu a existat o satisfacție financiară...
- Nu, mai ales nefiind un sport olimpic, îți dai seama că nu m-am îmbogățit... Adică, rămân cu acele medalii și acele amintiri care vor fi pe viață. Dar, da, din punct de vedere financiar, a fost destul de greu.

- Acum, dacă ai avea o fetiță, ai duce-o să facă același sport?
- Aș duce-o să facă sport și dacă ea ar fi atrasă de un anumit sport, aș îndruma-o să meargă. Dar nu știu dacă aș îndruma-o spre performanță, decât dacă ea și-ar dori foarte mult și aș vedea în ea înflorind acest vis.

„Sportul m-a învățat să cred în perfecțiune! Sunt destul de împăcată în general cu deciziile mele”

- Ai devenit instructor de fitness. Cum a fost trecerea? Pentru că acum tu trebuie să fii cea care dă ordine.
- Eu eram antrenoarea, da. A fost foarte frumos, dar complicat. Țin minte, am avut foarte mari emoții la prima clasă pe care am predat-o. Nu știam ce să fac, nu știam cum trebuie să fie, bineînțeles, ca în orice domeniu, când ești la început. A fost foarte greu pentru mine să fiu în această postură, dar din pasiune lucrurile au devenit ușoare în timp, cu multă pasiune. Și cred că am transmis foarte mult din pasiunea asta cursanților mei, pentru că îi vedeam tot timpul mult mai euforici după clasă. Și vreau să cred că asta se datorează și mie, nu doar sportului.

- Dar ai fost și antrenor personal?
- Am fost și antrenor personal la început, dar foarte puțin, pentru că nu m-am regăsit în postura aceasta.

- De ce?
- Pentru că trebuia să fiu mult mai asertivă cu oamenii și trebuia să mă duc la ei să le dau indicații directe. Și am zis că mi se potrivesc mai mult clasele de grup fitness, unde eu spun ce este de făcut și nu trag de nimeni să facă mai mult decât poate. Dar am lucrat și cu clienți unul la unul și îmi face mare plăcere să văd ascensiunea lor.

- Au venit la tine și sportivi să îți ceară ajutorul?
- Nu prea am lucrat cu sportivi de performanță. Poate oameni care vor să aibă o condiție mai bună atunci când fac hiking sau diferite activități, dar sportivi de performanță nu.

- Ce lecție te-a învățat sportul?
- Sună ciudat, dar m-a învățat să cred în perfecțiune. Adică e cumva contradictoriu, pentru că eu nu cred în perfecțiune, dar în perfecțiunea din sport cred.

- Am înțeles.
- Adică cred că momentul perfect în sport se întâmplă atunci când ai dramul ăla de noroc, când Dumnezeu vrea ca lucrurile să se întâmple, când tu ești sută la sută pregătit și când toate planetele se aliniază, atunci momentul ăla este perfect. Așa cum eu am avut momentul meu perfect. Asta m-a învățat sportul, că există momente în viață în care totul poate să fie exact așa cum ai visat.

- Tu ai renunțat la sportul de performanță și te-ai regăsit în această meserie de instructor de fitness. Cum reușești să îi motivezi tu pe oameni?
- Acum mai mult prin propriul exemplu. În sensul că nu insist foarte mult, dar și în cariera de antrenor mi-am schimbat un pic tactica de mai multe ori. Pentru că țin minte la început eram foarte "hai că poți, o să reușești!". Venind din sportul de performanță, unde noi așa ne încurajam.

- OK!
- Până să-mi dau seama că lucrez cu niște oameni care nu fac sport de performanță și cărora trebuie să le insuflu pasiunea pentru mișcare, nu pentru sportul de performanță, și trebuie să-i îndrum la nivelul lor, nu la nivelul meu, mi-a luat puțin timp. Așa că acum, cel mai bun sfat pe care îl dau clienților mei este să își urmeze propriul ritm, să nu facă excese de niciun fel și să încerce să fie propriul lor exemplu.

- Tu pari, așa, o persoană foarte calmă și liniștită. Atunci când ești la serviciu, te transformi un pic?
- Am lucrat la asta și da, nu mă mai transform. Se poate. Ha, ha, ha! Ieșea campioana din mine și eram foarte, foarte, foarte activă și foarte euforică. Dar nu mai sunt așa.

- Ești dură cu clienții?
- Nu pot să spun că sunt dură, dar îi motivez. Adică îmi dau seama atunci când ei ar mai putea și spun că nu mai pot. Îmi dau seama, pentru că am experiența asta a lucrului cu omul.

- Uitându-te în spate și la cariera de gimnastă, și la drumul tău în fitness, este ceva ce-ai schimba?
- Nu. N-aș schimba nimic!

- Este o decizie pe care ai luat-o și nu ai mai lua-o? Sau dimpotrivă, o decizie pe care nu ai luat-o și ai lua-o?
- În general, în viață, oricum nu prea gândesc așa când iau o decizie. Sunt destul de nehotărâtă și tocmai de-aia o gândesc pe toate planurile. De-aia sunt destul de împăcată, în general, cu deciziile pe care le-am luat, cel puțin din punctul de vedere al carierei.

- Dacă n-ar fi fost sportul, ce crezi că ai fi făcut?
- Dacă aș fi avut voce, aș fi cântat, dar nu am voce. Așa că a fost sportul. Probabil aș fi lucrat tot cu oamenii, pentru că îmi face plăcere să ajut. Probabil, nu știu, aș fi fost asistentă medicală sau educatoare. Ceva de genul ăsta. Dar tot pe sănătate, de fapt, cred. Ceva legat de sănătate.

- Și treaba cu cântatul?
- Îmi place muzica. N-am voce, am ureche muzicală, atât. E ceva care nu s-a lipit de mine. Doar rămân cu cântatul la duș și în mașină.

- Deci dacă te vede lumea prin trafic cântând...
- Sunt în propriul meu concert.

„La Exalton chestia asta psihic m-a dărâmat destul de tare! A fost o decizie spontană”

- În 2018, ai luat decizia de a participa la Exatlon. N-a fost tocmai cum ți-ai dorit, probabil.
- A fost o decizie luată destul de spontan. Adică aproape de pe o zi pe alta. Pentru că am fost contactată destul de târziu, aproape când trebuia să plecăm. Uite, asta a fost o decizie la care nu m-am gândit foarte mult. M-a atras doar competiția. Deci pe mine m-a atras faptul că nu mai simțisem de mult spiritul ăsta al competiției. Am zis: "Mă, pare un show OK!". O să fie greu, bineînțeles că nu mi-am dat seama ce mă așteaptă. Dar competiția m-a atras.

- Și când ai ajuns acolo cum a fost? Așteptări versus realitate.
- N-aveam cine știe ce așteptări, dar chiar și așa, realitatea m-a izbit destul de puternic. Eu m-am dus acolo, eram și puțin răcită, deci nu eram în cea mai bună formă. Și mi-a fost destul de greu să mă acomodez cu lipsa condițiilor. Femeie fiind, asta a fost cel mai greu de acceptat.

- Experiența ta acolo s-a încheiat mai devreme din cauza unor probleme medicale. Ai mai fi stat?
- Cred că aș mai fi putut să stau, pentru că depășisem acel prag psihologic, emoțional și dorul ăla de casă. Adică, stai două luni într-un mediu, te acomodezi. Și asta am învățat din această experiență. Faptul că avem o capacitate de adaptare inexplicabilă. Deci, cred că aș mai fi putut să stau dacă condițiile mele de sănătate ar fi fost bune.

- Ai avut o problemă dermatologică din cauza soarelui, nu?
- Da, nimic grav, dar chestia asta psihic m-a dărâmat destul de tare. Adică, pur și simplu, îmi luase cheful de viață, de competiție, de tot.

- Și cum ai reușit să treci peste?
- Ieșind din competiție. Asta a fost singura variantă pe care o aveam atunci, pentru că tot ce trebuia eu să fac era să nu mă mai expun la soare. Și nu ai cum să faci asta în Republica Dominicană. Când m-am întors acasă, în scurt timp, urmând tratamentul și ferindu-mă de soare, mi-am revenit destul de repede.

+36 FOTO

- Adică n-ai avut nevoie neapărat de timp de reacomodare.
- A fost nevoie de puțin timp, pentru că încă visam traseul. A fost o ieșire dintr-un mediu în care mă acomodasem. Și mi-a părut rău atunci că am plecat, tocmai din cauza faptului că simțeam că aș mai fi putut să stau,,, din punct de vedere fizic. Că simțeam că aș fi putut să ajut echipa sau să fac lucruri bune pe traseu. Dar nefiind la capacitate maximă, a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o. M-am gândit, OK, dar ăsta nu este totuși un sport de performanță, este un reality-show, iar sănătatea mea este cea mai importantă.

- Ai repeta acea experiență?
- Nu cred! Bineînțeles, un factor motivant a fost și partea financiară, adică premiul pe care puteam să-l câștigăm în acea competiție. Dar cred că și pe plan psihologic încă aveam nevoia aceea de a dovedi ceva. Nevoie pe care acum nu o mai am. Sunt complet împăcată cu cine sunt fără să simt nevoia să dovedesc că eu aș putea să stau o lună, două, trei, cinci într-un reality de acest gen.

- Tu ție voiai să-ți demonstrezi ceva?
- Mie, da. Și uite, cumva e și durerea asta. Aveam medalii la Campionate Mondiale și Europene, dar n-am avut niciodată parte de atenția pe care am avut-o când am fost în acest reality-show, care nu se poate compara cu un sport de performanță și cu munca care este depusă într-un sport de performanță. Nu mi-am dorit atenție, dar am observat atunci faptul că atenția oamenilor este mai degrabă îndreptată spre lucruri mondene decât spre performanță. Și asta vedem și acum.

- Și cum s-a schimbat viața ta din acest punct de vedere după acea competiție?
- Am început să apreciez mult mai mult tot ce am realizat până în acel moment. Adică și acea competiție a fost destul de dură pentru mine și mi-am dat seama că nu îmi va ridica nimeni statuie și că nu trebuie să demonstrez nimic nimănui. Și că nu este un raport egal între efortul depus și outcome-ul final.

- Și din punctul de vedere al expunerii, al imaginii, cum s-a schimbat viața ta?
- Da, într-adevăr, mi-a crescut capitalul de imagine destul de mult. Am avut parte de multă susținere și asta am aflat atunci când am ajuns acasă. Am fost foarte îndrăgită în acea competiție și mă bucur. Și mă bucur, de fapt, cel mai tare că nu am intrat în jocurile psihologice care pot avea loc într-o astfel de competiție. Am fost cât se poate de normală, de naturală, văzându-mi de partea sportivă a competiției.

- Să zicem că ai naufragia pe o insulă pustie, cine ar fi persoana de încredere care ai vrea să fie lângă tine?
- În momentul de față? Cu siguranță iubitul meu ar fi persoana de care sunt celll mai apropiată. Dar în continuare n-aș ști ce să fac pe insulă, n-aș ști cum să aprind un foc sau cum să mă descurc acolo.

- Dacă ar fi să iei trei lucruri cu tine pe acea insulă, care ar fi acelea?
- Mmm, ce greu! O cremă cu SPF. Probabil mi-aș dori să nu mai am parte de probleme dermatologice. Un spray pentru țânțari și insecte. Și costumul de baie.

„Îmi place să gătesc, îmi place să citesc, încerc să mă uit la podcast-uri”

- În prezent, cum arată viața ta?
- Foarte frumoasă. Sunt într-o perioadă în care sunt destul de relaxată. Mă bucur de prezent și de fiecare clipă. M-am mutat recent, am revenit în București și mă acomodez cu agitația orașului. Încerc să dau mai departe în continuare, prin social media și prin platformele online, din pasiunea mea pentru un stil de viață sănătos. Încerc să fiu mult mai axată pe partea de nutriție.

- Cum ai descrie-o pe Anca din prezent?
- Asumată, fericită și împăcată.

- Anca în vârstă de 15 ani, cum s-ar uita către Anca din prezent?
- Cred că s-ar bucura că ce și-a propus în mare în viață a reușit, mai mult sau mai puțin. Și chiar dacă n-a reușit, nu a fost prea dură cu ea. Sunt în proces de a învăța să iubesc toate etapele vieții.

- Ai spus că nu mai promovezi atât de mult mișcarea, dar încă ești o persoană activă.
- Eu sunt activă în sensul că nu mai țin clase și nu mai lucrez unul la unul cu clienți pe partea asta.

- În prezent mai poți să faci toate exercițiile pe care le făceai atunci când câștigai medalii?
- Nu am încercat, dar chiar la ultimul antrenament am încercat să fac sfoara și am fost surprinsă că mai pot să fac. Deci probabil cu antrenament specific voi putea să fac măcar cincizeci la sută din ce făceam.

- Pe lângă sport, ce-ți place să faci? Ce hobby-uri ai?
- Îmi place să gătesc, îmi place să citesc, o fac mai rar decât mi-aș dori. Dacă nu citesc, încerc să mă uit la podcast-uri din care am ce învăța. Încerc să găsesc tot timpul exemple în oamenii din jur și să mă inspir de la ei. Îmi plac lucrurile simple, îmi place să mă bucur de soare, de natură, de un film bun, de timp petrecut cu cei dragi.

- Oamenii care se uită la noi acum, ce ar trebui să ia de la tine ca o inspirație?
- Nu le pot spune eu ce ar trebui să ia. Cred că fiecare își ia ce are nevoie din ceea ce vede la cei din jur. Dar eu, dacă m-aș uita la acest podcast, cred că aș rămâne cu un sentiment de încredere în propriile forțe. Asta cred că... sau asta aș vrea să inspir celor din jur.

„Dulciurile sunt plăcerea mea vinovată. Iar oul nu lipsește niciodată din meniu”

- Cât de importantă este nutriția în viața noastră?
- E foarte importantă pentru sănătatea noastră. Apropo de viața unui sportiv și viața unui om normal, mi-aș fi dorit să știu și când eram sportivă mult mai mult despre cât de importantă este nutriția. Pentru că nu aveam foarte multă educație în acest sens, a trebuit să mă educ singură. Mai ales după ce m-am lăsat de sportul de performanță, am pus mult mai mult accent pe ce înseamnă nutriție, pe ce înseamnă nutriția în raport cu mișcarea și cât de importantă este pentru sănătate.

- Am înțeles, da.
- Eu tot timpul am promovat un stil de viață echilibrat, nu am ținut diete nici când eram sportivă și nu o să o fac niciodată. Atunci când vreau, de exemplu, să slăbesc sau să mai dau un kilogram, două jos, primul lucru pe care îl fac este să elimin alimentele nocive.

- Exemple?
- Carbohidrații nocivi, prăjelile, sucurile, dulciurile. Dulciurile sunt slăbiciunea mea, așa că este din start un efort foarte mare și schimbarea se vede destul de repede. Să beau multă apă și apoi, după ce elimin ce este nociv, încep să introduc lucrurile care sunt bune pentru sănătate, adică legume, fructe, proteine.

- Deci plăcerea ta vinovată sunt dulciurile?
- Dulciurile, da. Dintotdeauna au fost. Mă rog, asta nu era o problemă atunci când eram mult mai activă decât sunt acum, dar acum am trecut și eu de 30 de ani și încerc să fiu atentă la toate. Trebuie, de fapt, să fiu atentă la toate aspectele astea.

- Ce nu ai refuza niciodată?
- O pizza. N-am zis dulciuri, pentru că am stabilit mai devreme că sunt slăbiciunea mea.

+36 FOTO

- Și ce nu lipsește niciodată din alimentația ta?
- Oul. Încerc să-l includ aproape zilnic în dietă. Este un aliment foarte bogat în nutrienți și cu proteine destul de complexe. Încerc cel puțin în ultima perioadă să urmăresc acest aport de proteine și să consum o sursă de proteină aproape la fiecare masă.

- Ce feedback primești când postezi rețete?
- Lumea este din ce în ce mai interesată să ducă un stil de viață sănătos. Nu știu doar dacă pentru că este la modă acum din ce în ce mai mult partea asta de wellness, dar pe mine mă bucură. Deci este un lucru foarte important, mai ales femeile, lor mă adresez în mod direct, să pună accent pe ele și pe sănătatea lor.

Anca Surdu: „Relația cu Denis Alibec? A avut perioade mai tumultoase ca orice om”

- Ce mesaje primești cel mai des?
- Nu știu să spun exact care, dar dacă primești ceva mai obscen sau așa, am o foarte mare lejeritate în a da delete și block. Pentru că pacea mea este cea mai importantă și rezolv problema de la rădăcină.

- Nu este un secret, ți-ai asumat relația cu Denis Alibec. Când ai luat decizia de a va afișa, erai pregătită pentru acest val de atenție care urma?
- Nu, nu m-am gândit la niciun val de atenție. M-am gândit că el are parte de mai multă atenție, fiind încă un sportiv în activitate, fiind foarte bun în ceea ce face. Dar nu m-am gândit la niciun fel de atenție asupra noastră. De fel nu-mi place atenția, deci dacă m-aș fi gândit, probabil aș fi avut dubii.

- Te-a impactat în vreun fel?
- Nu am simțit! Într-adevăr, au mai apărut diverse articole, dar știu cum este presa, uneori nu este informată, dar totuși se face vocală. Dar nu, n-am simțit impact nici pozitiv, nici negativ peste măsura.

- Chiar și patronul de la FCSB, Gigi Becali, a vorbit cumva indirect despre tine. Pentru că a spus despre Denis că este băiat cuminte acum, că are o prietenă, că s-a liniștit.
- Da, Denis, într-adevăr, din ce am înțeles, a avut perioade mai tumultuoase, ca orice om. Dar de când ne cunoaștem, îl văd un om destul de liniștit, împăcat și care știe, la fel, care este obiectivul lui în sport, în primul rând, și în viață.

+36 FOTO

- Am ajuns la final, spune-ne trei femei care te-au inspirat în viață și în carieră.
- O să încep cu mama. Este primul model pe care ni-l formăm în viață și va rămâne tot timpul exemplul meu de femeie. În sport, nu știu dacă am doar un nume, pentru că, așa cum îți spuneam, tot timpul am încercat să fur de la cei din jur tot ce este mai bun, dar îmi vine în minte acum Simona Amânar, pentru că mi-a rămas în minte perioada aceea când o vedeam, mă uitam la competițiile cu ea și o admiram. Și eu în devenire.