Articol de GSP - Publicat sambata, 03 septembrie 2011 00:00 / Actualizat sambata, 03 septembrie 2011 12:58
Despre stil, talent, eleganţă. Despre implicare şi priorităţi. Despre unicitate. Despre Federer
Abia au trecut cîteva zile la US Open şi Djokovici are deja trei seturi cîştigate la zero, unu în primul meci şi două în al doilea. Cum spune un titlu pe site-ul oficial de la Flushing Meadows, a deschis magazinul de covrigi. OK, cu sau fără capsula presurizată, omul îşi vede de treabă, e setat. Va fi timp şi pentru asta, despre altcineva vreau însă să scriu astăzi. Despre Roger.
Şi pentru el au trecut două tururi. N-a pierdut vreun set, dar nici n-a cîştigat la zero. A avut adversari modeşti, pe care i-a învins dominîndu-i prin eleganţa şi viteza jocului său. Prin precizie şi un teribil simţ al terenului. Prin acea senzaţie de întreg, de rotund pe care o inspiră jocul său. Mîngîiere şi biciuire. Picioare care ţes perfect paşii, braţele aproape subţiri, absenţa timpilor morţi. Roger n-are ticuri, în afară de acel gest pe care îl face cu vîrfurile degetelor cînd îşi reaşază buclele. Nu pierde timp pe teren decît dacă n-are încotro. Dar toate astea se ştiu, nu? Despre ce vorbim noi aici?
Despre un context. Despre un posibil moment. Despre o stare. Şi despre un tip care îşi poartă cu graţie cele 16 titluri de Mare Şlem, record absolut, chiar dacă acum nu mai deţine nici unul. Într-un fel, ceea ce se întîmplă acum cu Federer seamănă cu situaţia prin care a trecut Pete Sampras la 29-30 de ani. Cu similitudini şi diferenţe, evident. Americanul a cucerit ultimul său Wimbledon în 2000, apoi nu şi-a mai adjudecat nici un trofeu, de nici un fel, vreme de peste 2 ani. Nu exista interviu sau conferinţă de presă în care să nu se pună întrebarea dacă mai poate sau nu cîştiga un turneu de Mare Şlem şi Pete spunea că da. Că simte cum acel titlu zace în el, ascuns în muşchi şi în creier. Au mai fost două finale la US Open, 2000 şi 2001, pierdute la Safin şi Hewitt, puşti teribili pe atunci. Şi a venit 2002, US Open-ul de vis, al renaşterii şi al încheierii. Cel mai frumos final.
Şi Federer e întrebat dacă va mai cîştiga un concurs de Grand Slam, cea mai recentă izbîndă a lui fiind Australian Open 2010. Şi el răspunde că da. Ştie că vremurile în care învingea în trei turnee majore pe an s-au dus, dar asta nu înseamnă că, dintr-o dată, unu e puţin. Sau imposibil. A dovedit-o imensa tresărire de la Roland Garros, cînd toată lumea vorbea despre Djokovici şi Nadal, iar el şi-a văzut de treabă în planul secund şi a mers pînă în finală. O poate dovedi un US Open 2011 degajat, fluid, rapid, elegant. Precum jocul lui Roger.
