Articol de Daniel Scorpie, George Nistor - Publicat marti, 05 mai 2026, 10:28 / Actualizat marti, 05 mai 2026 10:50
Nu departe de centrul orașului Milano, la numărul 103, într-un aprozar din Porta Romana, a crescut, înainte să sprinteze pe banda stângă a lui Inter, Federico Dimarco, printre lăzi cu fructe și legume. Reporterii GSP l-au întâlnit, a doua zi după cucerirea titlului de către nerazzurri, în districtul lombard cu decor ca din filmele cu Toni Servillo, pe tatăl celui care a devenit, la 28 de ani, idolul galeriei.
De o modestie rară, în fiecare dimineață, la ora 5:00, când foarte puțini și-au băut prima cafea, pleacă pe o bicicletă după marfă proaspătă, apoi ridică obloanele magazinului și vinde unui cartier întreg. Camuflat, uneori îl mai ajută și fiul său, doar e afacere de familie.
„Ce îmi spune Fede din vestiar, la mine rămâne”, ne fixează Gianni Dimarco, încă de la salut, avertizându-ne că nu vom afla prea multe nici dacă îi cumpărăm toate portocalele azi aduse din Sicilia.
Nu și-a lăsat ego-ul pe cântar, așa cum a spus Cristi Chivu, cu o zi în urmă, că el și l-a abandonat pentru totdeauna în locul în care s-a accidentat grav. Este doar modest și discret, rarități pentru un părinte de fotbalist campion al Italiei, cotat la 50 de milioane de euro.
În aprozarul familiei Dimarco, familia e sacrosanctă și fotbalul interzis
La 57 de ani, Gianni Dimarco face totul cu o energie de tânăr, deși nu e tocmai o soartă de vânzător să păcălești timpul. Acceptă cu greu două-trei imagini. Se ferește de aparate, vorbește scurt, nu pentru că nu ar avea ce spune, ci pentru că a înțeles demult că nu toate poveștile devin mai adevărate când sunt rostite tare. În buticul său, deschis în 1968, moștenit de la părinți, este doar despre ce dă natura.
Ce se întâmplă între tată și fiu, între viața de zi cu zi și cea din baza de la Appiano Gentile, rămâne la ușă. Nu se analizează meciuri, nu e o a doua tribună între pereți și nici trattorie. Loc de pelerinaj pentru interiști nici atât.
Bărbatul refuză să transforme familia în spectacol, așa că și raportul cu cel poreclit „Dimash” e cu totul aparte.
La noi e lege pacea familiei și aici nu vorbim despre fotbal, pentru că nu ne place să amestecăm lucrurile, există un pact între mine și Federico. Nu este un sport bar, e o afacere, o tradiție la care ținem foarte mult. Din acest motiv, nu-mi place să văd camerele, nu-mi place atenția. Sunt mulți tifosi care trec pe aici.
- Gianni Dimarco, tatăl lui Federico
E un mod prin care Porta Romana nu-l revendică cu zgomot pe blondul cu calviție, din flanc, nu-i pune coroană, nu-l vinde turiștilor ca pe o atracție. Îl păstrează cum a fost întotdeauna.
Federico Dimarco a debutat la prima echipă a lui Inter la 17 ani, pe data de 11 decembrie 2014. Roberto Mancini l-a introdus pe teren în deplasarea cu Qarabag, în locul lui Danilo D'Ambrosio, într-un meci din faza grupelor Europa League.
„Eu rămân suporterul, el e băiatul care și-a împlinit visul”
Poate că de aici vine și felul în care Dimarco joacă, cu acea combinație de nerv și recunoștință, de explozie și disciplină, de tehnică fină și sânge cald, ca un jucător care ntră pe teren ca să traverseze, în fiecare sprint, distanța dintre copilul dus de mână la meciurile lui Inter și fotbalistul care astăzi vede stadionul ridicându-se pentru el, după ce își ridică ușor, în lateral, palmele la nivelul coatelor.
Eu asta vreau să fac și o să fac în continuare, nu o să mă schimb doar pentru că fiul meu a ajuns unde și-a dorit. La trei ani l-am dus la meciurile lui Inter. La fel și când vine vorba de Inter, eu rămân suporterul, el e băiatul care și-a împlinit visul.
- Tatăl lui Federico Dimarco
În fond, toată povestea e despre felul aproape uitat de a nu confunda rolurile, într-o epocă în care succesul personal devine imediat decorul tuturor celor din jur, în care familia ajunge parte din scenografie, din interviuri, din postări, din consum rapid.
La Porta Romana, totul rămâne ca înainte. Suporterul rămâne suporter, fotbalistul rămâne fotbalist, iar prăvălia prăvălie, ca și cum cineva a tras o linie albă pe mijlocul vieții:
„Am preluat afacerea de la tatăl meu și nu am de gând să renunț să fac ce îmi place. Atâta vreme cât nu o să mă doboare frigul, cât pot să mă trezesc dimineața să iau marfa, voi merge mai departe”.
Federico Dimarco a fost împrumutat de-a lungul timpului la Ascoli (2016), Empoli (2016-17), Sion (2017-18), Parma (2018-19), în tricoul căreia a marcat un gol de la 30 de metri chiar împotriva nerazzurilor, și Verona (2020-21)
Federico vine cu un Lamborghini, își trage gluga pe cap și cară lăzi
Pe terasa unui bar, vizavi de magazin, nimeni nu se grăbește nicăieri. Doi bărbați în vârstă, cu privirea ancorată în rutină și memorie, urmăresc strada, iar când vine vorba despre familia Dimarco, nu caută cuvinte mari, pentru că nici nu și-ar avea sensul.
„El la 5 dimineața pedalează, e rutina lui, ne cunoaștem de foarte mult timp. Se duce să vadă ce marfă proaspătă poate comanda, apoi o aduce cu furgoneta. Îl mai ajută fratele lui, cel în tricou negru, Giuseppe.
Pe Federico îl știm de mic, l-a dus la fotbal la Calvairate prima dată, club afiliat lui Inter”, spune Massimo, unul dintre ei, cu o naturalețe de parcă ar fi descris vremea. De ieri.
Un gând mai târziu, prezentul intră de-a valma peste trecut cu o imagine desprinsă din alt strat de lume:
Dar uneori mai vine și Federico pe aici. Să știți că ajută, cară lăzi. Are un Lamborghini de culoare gri, superb, încearcă să-l parcheze mereu prin spate, pentru că nici lui nu-i place. Își pune gluga și îl ajută pe Gianni.
- Massimo, vecin de cartier
233de meciuri a bifat Federico Dimarco în tricoul lui Inter. Ocupă în prezent locul 52 în clasamentul all-time al jucătorilor cu cele mai multe partide pentru nerazzurri.
Stadio Giuseppe Meazza, parcul lui mai mare
La câțiva pași, într-un parc mic, aproape ascuns, terenul pe care a bătut mingea prima dată e astăzi un sintetic prietenos pe care aleargă copii interiști, cu tricouri scumpe, fără genunchi juliți, însă cu vise neatinse de griji. Încă nu știu dacă vor da sau nu piept vreodată cu încăpățânarea de a nu te lăsa înghițit de propria reușită.
Lângă, un mural cu un tată și un puști pare să spună, în tăcerea lui, exact ce oamenii de aici nu vor să explice prea mult. Fiul din imagine seamănă izbitor cu „Roberto Carlos din Porta Romana”.
În jur sunt plopi și pruni ornamentali cu frunze roșii, nuanță nu foarte îndepărtată cromatic de căpșunele de sezon, comercializate de bărbatul care a sădit un pui de model, nu o cotă de piață.
Cândva zonă de trafic de droguri, Giardino Roberto Bazlen e Luciano Foa e acum de o vivacitate aparte, cu toate că nu are nimic monumental. Poate tocmai de aceea e atât de lipsit de grandios, fiindcă începuturile nu au niciodată arhitectura maturității.
Nu și dacă între cele două aleargă, cu glugă sau fără, Federico Dimarco.
Pentru cei care au crezut mereu în noi. Pentru cei care au muncit pentru un vis. Pentru cei care au fost acolo în momentele grele. Pentru cei care s-au ridicat din nou. Pentru cei care ne dădeau ca terminați. 21 este numărul mândriei noastre.
- Federico Dimarco, fundaș Inter
Diana Munteanu are un fotbalist favorit la CM: „Dacă m-ar da o tură cu trotineta nu mi-ar părea rău”
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
