Povestea victoriei la dublu mixt de la Wimbledon 1970 » Trofeul din iarbă

Nu sînt mulţi românii care au cîştigat turnee de Mare Şlem. Şi nici victoriile lor nu sînt numeroase, dar, poate tocmai de aceea, mai frumoase. Cu o poveste ascunsă sub cortina de rachete. Cu o întîmplare specială care să le împodobească. Cu vreo cifră simbolică pe tabela de scor. Primul e de neuitat, dar, de fapt, care dintre ele se poate uita?

În 1970, Ilie Năstase debuta pe lista cîştigătorilor de Mare Şlem cu două izbînzi, obţinute în parteneriat. Întîi la Roland Garros, la dublu, împreună cu Ion Ţiriac, apoi, cîteva săptămîni mai tîrziu, la Wimbledon, în proba de dublu mixt, alături de americanca Rosemary Casals.

"La mixt am cîştigat al doilea trofeu major al meu. Jucasem de-a lungul anilor cu diferite partenere, dar în final m-am stabilizat la micuţa, dar puternica Rosie Casals", povesteşte Năstase în autobiografia sa, publicată în 2004. Aceasta, de origine hispanică, era nepoata celebrului violoncelist Pablo Casals. S-au înţeles bine de la început şi au parcurs tur după tur al tabloului de la Wimbledon, învingînd pe parcurs chiar perechea favorită numărul 2, cea compusă din Billie-Jean King şi Bob Hewitt.

Două meciuri într-o zi
Apoi a venit finala. Era o zi în care meciurile se înghesuiseră din motivul atît de specific Wimbledon-ului: plouase şi tot programul fusese masiv împins spre ultimul week-end. Aşa că la dublu mixt, Năstase şi Casals au disputat atît semifinala, cît şi ultimul act în acea duminică, pe Terenul Central. Înainte şi după finala de simplu masculin, în care legendarul australian Ken Rosewall încerca pentru a treia oară să cîştige trofeul londonez. Şi nu reuşea nici atunci, fiind învins de compatriotul John Newcombe, deţinătorul titlului.

Întîi şi întîi, perechea româno-americană a trecut de Judy Dalton şi Frew McMillan, capi de serie 3, trebuind apoi să rămînă în apropierea Centralului ca să-şi aştepte adversarii din finală. Aceştia erau din Uniunea Sovietică, Olga Morozova şi Alex Metreveli. "Îi ştiam pe amîndoi foarte bine. Pe Alex de cînd jucasem într-un turneu de juniori în Estonia, iar pe Olga o tachinam tot timpul pentru că avea simţul umorului. Îi spuneam: «Hei, Olga, e OK, am vorbit cu şefii tăi şi ţi-au dat permisiunea să zîmbeşti»", scrie Ilie în autobiografie. El şi Rosie au cîştigat finala cu 6-3, 4-6, 9-7.

Premiere în lojă
Festivitatea de premiere s-a făcut în loja regală, ducesa şi ducele de Kent înmînînd trofeele. "Am fost fericit să cîştig încă un titlu important. Poate că dublul mixt nu e atît de important pentru public, însă pentru noi a contat foarte mult şi am fost safisfăcuţi de victorie", încheie Năstase în cartea sa. Şi atunci, şi acum, un titlu major rămîne ceea ce este. Ceva important. De neuitat. Ceva cu o poveste, o întîmplare şi un simbol.

Cecuri mici
Ilie Năstase povesteşte că în acel an 1970, la Wimbledon, a primit 250 de lire sterline pentru victoria la dublu mixt, alte 200 pentru semifinalele la dublu (alături de Ion Ţiriac) şi încă 220 pentru atingerea optimilor la simplu. În total, 670 de lire. "Mi-am făcut atunci cadou a doua mea maşină, un frumos Ford Capri negru cu argintiu", spune fostul campion. "Arăta foarte bine, dar nu a fost un automobil bun, se strica mereu".