EPISODUL 2 Marea întrebare: cum se creează o Nadia Comăneci? Gazeta reconstruiește deciziile care au dus la acel 10 istoric de la Montreal: „Primele 6 luni au fost absolut dărâmătoare”

Au trecut 50 de ani de când o fetiță din România a pus un prim zece în istoria olimpică a gimnasticii. Un moment de neuitat pentru întreaga lume. De acel moment se leagă un singur prenume și acesta este Nadia. Însă, pentru ca acest episod să aibă loc și pentru ca talentul să înflorească, multe lucruri au trebuit să se așeze ca într-un puzzle perfect îmbinat.

Începând cu ediția din 1956 a Jocurilor Olimpice de la Melbourne, România a fost una dintre protagonistele concursului feminin de gimnastică. În Australia, echipa, compusă din Sonia Iovan, Elena Leuștean, Elena Mărgărit, Elena Săcălici și Emilia Vătășoiu, a cucerit bronzul.

Elena Leuștean a devenit apoi prima medaliată individuală a țării noastre într-un concurs olimpic, aceasta cucerind bronzul la sol.

La următoarea ediție, cea de la Roma, echipa României, cu Atanasia Ionescu, Sonia Iovan, Elena Leuștean, Emilia Vătășoiu-Liță, Elena Mărgărit și Uta Poreceanu, a fost tot pe poziția a treia.

La Tokyo însă, echipa tricoloră – Sonia Iovan, Elena Leuștean, Elena Ceampelea, Atanasia Ionescu, Emilia Vătășoiu, Cristina Doboșan – s-a clasat pe poziția a șasea.

Gimnastica era atunci un sport practicat de doamne, care erau mai mult artiste pe aparate și care puteau evolua și după ce deveneau mame.

În 1968, România nu a mai reușit să trimită o echipă la Jocurile Olimpice de la Mexico City. „Nu s-au calificat, ceea ce probabil că a făcut ca toată lumea din domeniul sportului să se îngrijoreze maxim. Și așa a ajuns doamna Maria Simionescu, care a făcut multe pentru gimnastica din România și pentru cea de la nivel mondial, să pună în aplicare ideea de a strânge un mănunchi de gimnaste, cele mai bune din țară, în cel mai bun mediu, cu cei mai buni antrenori. A pornit de jos, de la cele mai mici, ca să poată să crească o nouă generație”, a povestit Anca Grigoraș, participantă la două ediții de Jocuri Olimpice pentru România, în 1972 și 1976.

Anca Grigoraș evoluând la JO de la Montreal 1976 Foto: Imago Images

Actuala responsabilă cu Relațiile Internaționale în cadrul FRG, vicecampioana olimpică din 1976 cu echipa, a continuat povestea: „Așa a apărut centrul de la Onești, un oraș mic, dar foarte curat și foarte frumos, ceea ce este și astăzi, care avea într-un perimetru foarte mic un liceu foarte bun, o sală de gimnastică nouă, superdotată, spitalul lângă, pentru refacere”.

Maria Simionescu, antrenoare și arbitră internațională, a convins antrenori din toate colțurile țării – Cluj, Timișoara, București sau Bacău – să se mute la Onești cu familii cu tot, pentru un ciclu olimpic și pentru a lucra în cadrul Liceului de Cultură Generală cu Program Special de Gimnastică.

Aceștia au primit locuințe, iar partenerii antrenorilor locuri de muncă. Cei mai mulți erau profesori de sport sau de alte materii, chiar soțul Mariei Simionescu, Gheorghe, primind un post de director de școală în Onești.

„Am venit aici, în orașul acesta, în speranța că voi găsi un bun climat de muncă, cu gândul că voi fi bine înțeleasă și sprijinită de organele locale. (...) Doream să obțin asemenea rezultate prin care să-i conving pe toți specialiștii din gimnastică de faptul că se pot realiza lucruri mari și acolo unde nu este tradiție, acolo unde a fost numai fotbal, dar au început să prindă rădăcini solide handbalul, luptele, judoul, canotajul, atletismul. Cu oameni entuziaști și pricepuți, antrenori, profesori, tehnicieni, am obținut rezultatele pe care ni le-am dorit. Am perserverat și am învins” erau cuvintele spuse de Maria Simionescu și citate în cartea „Nadia Comăneci și echipa de aur”.

Aceasta, scrisă de D. Dimitriu, a apărut pe 23 octombrie 1976 în 60.000 de exemplare și, deși poartă amprenta limbajului standard al vremurilor, descrie aspecte inedite ale formării centrului de la Onești.

„Cu sportivele a fost o complicație, pentru că părinții le-au lăsat și, uite așa, s-au adunat acolo o grămadă de sportive foarte tinere, țin minte că erau grupa A și grupa B, pentru că era pe vârste. Eu eram oneșteancă, știu exact ce s-a întâmplat, știu și când s-a construit sala, pentru că am început într-o alta, într-o sală mai mică”, reia povestea Anca Grigoraș.

Odată început acest program, antrenamentele au devenit mult mai organizate, fiind introduse și ore de balet, susținute de Maria Simionescu. „Extraordinar era. Eu sunt singură la părinți și m-am bucurat extraordinar, pentru că mi-am găsit acolo surorile. Nu prea stăteam pe acasă, eram mereu între ele. Și așa a pornit și s-a văzut rapid acest lucru cu cei mai buni între cei mai buni”.

Anca Grigoraș alături de colegele din echipa din 1976 FOTO GSP

E mult hulita centralizare. După aia, tot timpul i s-a spus centralizare și acum umblăm toți să descentralizăm, dar toată lumea a luat modelul nostru – Anca Grigoraș

Anca Grigoraș: „S-a adăugat, de două sau trei ori pe săptămână, un antrenament complementar”

„Când eu am început gimnastica, și niște ani după, se făcea un antrenament pe zi. Când a început școala de la Onești, acestui antrenament pe zi i s-a adăugat, de două sau trei ori pe săptămână, un antrenament complementar. Aceste antrenamente aveau loc după masa, că atunci era plenitudinea forțelor, să spun așa. Dimineața se făcea școală, antrenament de balet sau pregătire fizică, sau învățarea unui element nou”, descrie ea cum s-au schimbat lucrurile.

La Onești, școala era extrem de importantă. Anca Grigoraș își aduce aminte că atunci când se întorcea de la concursuri sau dintr-un cantonament, profesorii le dădeau meditații pentru a recupera materia pierdută. „Voiau ca noi să ieșim niște oameni cu școală, chiar dacă facem sport de performanță”, asigură ea.

Modelul centralizat de la Onești a început rapid să dea rezultate: echipa României s-a clasat pe locul cinci la Campionatele Mondiale de la Ljubljana, în 1970, într-un concurs dominat de URSS, care le avea în echipă pe Ludmilla Tourischeva sau Zinaida Voronina, Germania de Est și Cehoslovacia, apoi a trimis gimnaste la Campionatele Europene din 1971, iar în 1973, la Londra, Alina Goreac și Anca Grigoraș au adus României patru medalii, una de argint și trei de bronz, după o pauză de paisprezece ani.

Printre antrenorii chemați la Onești a fost și Martha Karolyi, care a venit împreună cu soțul său, Bela Karolyi. „Ea avea specializare în gimnastică, el fusese de toate: atlet, handbalist, decatlonist, deci de toate. Dar i s-a părut foarte interesant să încerce latura asta. Era, după cum îl știe toată lumea, foarte mare, foarte înalt, putea să ajute foarte bine și generația mea la asistență în gimnastică. Ajutat de soție și de doamna Simionescu. Și și-a făcut până la urmă trupa lui de fetițe, generația următoare. Sunt patru ani între mine și Nadia, deci exact o generație”.

Anca Grigoraș spune cum a simțit ea trecerea spre o gimnastică mai organizată: „S-a mărit numărul de ore de antrenament, eram foarte bine îndrumate, nu aș putea să spun controlate, că nu era un control, aveam și pedagog. S-a făcut o școală foarte serioasă, nimic nu era lăsat la întâmplare, absolut nimic. Dar da, disciplină și rigoare. În rest însă, toată lumea are amintiri extraordinar de frumoase din vremurile alea, nu era nimic rău, ca să spun așa”.

Și pe plan mondial, lucrurile începeau să se schimbe, ediția Jocurilor Olimpice din 1972 fiind una de tranziție între gimnastica femeilor mature și cea a fetițelor.

Anca Grigoraș, debutantă la Jocurile Olimpice la 14 ani

Anca Grigoraș a făcut parte din echipa olimpică a României de la München pe când avea doar 14 ani, alături de Elena Ceampelea (25 de ani), Alina Goreac (20 de ani), Elisabeta Turcu (19 ani), Paula Ioan (17 ani) și Marcela Ivănescu (17 ani).

Echipa României s-a clasat pe poziția a șasea, în timp ce podiumul a fost ocupat de Uniunea Sovietică, avându-le în formație pe Ludmilla Tourischeva (20 de ani) și pe Olga Korbut (17 ani), Germania de Est, cu Angelika Hellmann (18 ani) și Erika Zuchold (25 de ani), și Ungaria, cu Zsuzsa Nagy (23 de ani) și Krisztina Medveczky (14 ani).

Ludmilla Tourischeva și Olga Korbut la JO de la Munchen 1972 Foto: Imago Images

„E adevărat că a scăzut vârsta, destul de mult. La vremea aceea, în primul rând, nu erau în finalele pe aparate maximum două gimnaste de țară. Cine se clasa se clasa. Și uite așa aveai câteodată în finala de la paralele numai rusoaice. Sau patru rusoaice și două nemțoaice, ceva de genul ăsta. Dar era o gimnastică de foarte mare clasă, de foarte înalt nivel”, spune Anca Grigoraș.

Fosta gimnastă afirmă că idolii generației sale erau din URSS, cea mai puternică națiune în acea perioadă.

„Eu voiam să ajung ca Larisa Petrik, de exemplu. La momentul acela eram eu mică. Germania de Est, cu Karin Janz, Erika Zuchold, Angelika Hellmann, rușii le aveau pe Larisa Petrik, pe Natalia Kuchinskaya, generația Elenei Ceampelea de la noi. Și pe urmă au venit cele mici, așa-zise cele mici, Ludmilla Tourischeva, Olga Korbut, Tamara Lazakovich și altele, că au fost o pleiadă după aceea. Și, într-adevăr, vârsta s-a dus în jos”, spune Anca Grigoraș.

• Larisa Petrik a cucerit trei medalii la Jocurile Olimpice din 1968, palmaresul său fiind completat de patru medalii mondiale, una fiind de aur, și una europeană

Ea a subliniat: „La vremea aceea, limita de vârstă era 14 ani. Așa am ajuns și eu la München, că și eu am făcut o ediție de Jocuri Olimpice la 14 ani. Și era o combinație între fetele tinere și cele cu experiență, într-adevăr, pentru că în echipă era Elena Ceampelea, care e cu 10 ani mai mare ca mine, era Alina Goreac, care e cu 5 ani mai mare ca mine, și eu eram mezina. Deci aceea a fost cumva tranziția de vârstă. Apoi, vârsta s-a dus tot mai jos”.

Care erau celelalte țări importante? „Ungaria era bine iarăși, într-adevăr, Japonia, Cehoslovacia”. Iar România a progresat.

„Cam așa, am urcat două locuri la Mondiale, doi ani mai târziu, la Varna. Am urcat două locuri în clasamentul pe echipe. Și, de la Jocurile Olimpice din 1976, a intervenit și regula cu maximum două de fiecare țară în finalele pe aparate și maximum trei erau la individual compus”.

Anca Grigoraș a fost prima gimnastă din România care a participat la 14 ani la o ediție de Jocuri Olimpice. Cum a fost această experiență?

„Extraordinară! Eram un copil care se minuna de orice și era încântat de absolut orice, și mai ales de compania cu marile gimnaste. Am concurat cu o mare plăcere. Sigur, noi nu aveam la momentul ăla, așa, o presiune. Nu ne spunea nimeni: «Vai, n-au mai fost rezultate, voi acum trebuie să vă duceți să câștigați nu știu ce». E adevărat, da, sigur că trebuie să fim foarte bune, trebuie să nu cădem de pe aparate, trebuie să arătăm frumos. Era o armată de oameni pe lângă noi care ne îndrumau cu mare, mare drag. Eram foarte fericită că mă întâlneam cu alți sportivi din diverse țări”, a rememorat ea.

Punctajul în concurs era stabilit în urma totalului dintre exercițiile impuse și cele libere, nota maximă fiind zece. Ediția din 1972 a fost marcată și de atentatul terorist al grupării Septembrie Negru asupra unui bloc din Satul Olimpic în care se aflau sportivi israelieni, însă gimnastele din România erau deja acasă când a avut loc atacul, acestea plecând în dimineața zilei în care s-au petrecut faptele.

Concursul a fost unul mare pentru noi, sigur că, da, nu mai văzusem un public atât de numeros. M-am întors după cincizeci de ani în acea sală când au avut loc Campionatele Europene în 2022, a fost o chestie extraordinară pentru mine
– Anca Grigoraș

Anca Grigoraș: „La Nadia vedeai ceva deosebit, era incredibilă”

Patru ani mai târziu, la Montreal, o altă fetiță avea să facă parte din echipa României, una cu care Anca Grigoraș coincisese în sala de la Onești.

„Primul ei antrenor a fost Marcel Duncan. Este antrenorul care m-a descoperit și pe mine. Acesta a fost omul care a dus gimnastica în Onești, care a inventat, ca să spun așa, gimnastica în Onești și primul club, care se numea Flacăra Gheorghe Gheorghiu-Dej”, povestește fosta gimnastă.

Nadia Comăneci și echipa la JO Montreal 1976 Foto: Imago

„A umblat prin școli, pentru că din clasă m-a luat. A mers în clasă, a întrebat învățătoarea: «Aveți niște fetițe mai vioaie pe aici?» «Da, aia!» Știau de la educație fizică, își dădeau seama imediat. După ce m-am dus cu tata prima dată și m-au luat la testări, să fac sfoara, să stau în mâini. Știam roata. Asta e tot ce știam. N-a fost ușoară testarea cu doamna Simionescu, părea destul de severă, așa. Nu făceam nici sfoara ca lumea, adică nu vă imaginați că am avut vreo chestie specială, am făcut roata. N-am avut decât un mare drag, nu aveam nu știu ce talente, eram foarte motrică, într-adevăr. A fost dragoste la prima vedere”, își descrie ea începuturile în gimnastică.

Anca Grigoraș a continuat: „Nadia a apărut în sală după ce ne-am mutat în sala mare. Într-adevăr, când intrai în sală și dădeai de ea, vedeai ceva deosebit, categoric, dintre toate fetițele, că toate erau drăguțe, toate aveau fundițe, toate lucrau frumos, dar ea era incredibilă. Era ca o păpușă vie și îmi plăcea foarte mult să mă uit la ea, că se vedea clar ce talent avea. În general, ce visa antrenorul noaptea și voia să facă cu ea a doua zi era fezabil”.

A fost talent, dar a fost și muncă. „Cred că o spune și ea peste tot. Talentul, o spun toți marii sportivi, talentul fără muncă nu este suficient pentru că ajungi să faci performanță, categoric faci performanță. Categoric ar fi luat niște medalii și dacă nu muncea atât de mult. Dar una e să fii campion olimpic și alta e să iei medalia de bronz sau locul 6, când tu, de fapt, poți mai mult. Da, deci a fost dublată de foarte, foarte multă muncă pe care ea, chiar copil fiind, a înțeles-o și a acceptat-o. N-a respins acest lucru”, subliniază Anca Grigoraș.

Volumul lui D. Dimitriu reproduce la un moment dat și programul unei zile la Onești sub îndrumarea soților Karolyi, pe ore.

• 6:00 – 08:00 antrenament
• 8:00 – 12:00 cursuri
• 12:00 – 13:00 masa de prânz
• 13:00 – 14:00 odihnă
• 14:00 – 16:00 pregătirea lecțiilor
• 16:00 – 21:00 antrenament
• 21:00 – 22:00 masa de seară, repetarea lecțiilor și somn

Cum s-a format echipa României pentru Jocurile Olimpice de la Montreal 1976

Nadia nu a ajuns la Montreal ca o completă anonimă. Ea atrăsese atenția la un Turneu al Prieteniei din Ungaria la 11 ani și apoi la Campionatele Europene de la Skien la 13 ani, unde a cucerit patru medalii de aur, la individual compus, sărituri, paralele, bârnă, și una de argint, la sol. Înainte de momentul Montreal, ea mai obținuse nota zece, la fel cum făcuseră și alte gimnaste.

Anca Grigoraș, plecată în 1975 de la Onești la București, s-a reîntâlnit cu Nadia în echipa de la Montreal. „Priveam foarte normal faptul că după noi vine o altă generație. Exista concurența normală. Trebuie să existe concurență, că altfel nu progresezi. Dar nu era o concurență de-asta, că vin alea mici și ne bat. Nu! Când vezi așa un talent, nu poți decât să te bucuri că e româncă și să-ți facă plăcere să te uiți la ea”.

Felul în care s-a format echipa de la Montreal, din care au făcut parte Nadia Comăneci (14 ani), Mariana Constantin (16 ani), Georgeta Gabor (14 ani), Anca Grigoraș (18 ani), Gabriela Trușcă (17 ani), Teodora Ungureanu (15 ani), este unul special.

„Selecția s-a făcut prin Campionatele Naționale pentru că la ora aceea existau două echipe, să spun așa, de mici și de mari, în sensul că lotul național practic era la București și din acest lot făceam parte și eu. Și trupa asta a lui Bela Karolyi de la Onești, în care existau încă vreo 5-6 fetițe, toate foarte bune, sigur, Nadia, Teodora erau undeva deasupra, dar și celelalte erau copii foarte buni”, povestește Anca Grigoraș.

Ea spune că a fost greu să se facă selecție pentru că Bela și-a dorit foarte mult să meargă la Montreal numai cu sportivele lui de la Onești.

Bela Karolyi vorbind cu Nadia Comăneci, Teodora Ungureanu, Georgeta Gabor în 1976 Foto: Imago Images

„Acum, eu nu știu dacă chiar credea lucrul ăsta sau poate da. Poate asta era impresia lui. Știu sigur că după aceea și-a șters-o pentru că mi-a spus că asta era în capul lui: el credea că fetele de la București, care stăteau la Centrul 23 August, actualul Lia Manoliu, unde sunt și băieți, acolo se și fumează, acolo mai beau și cafea, era mare nenorocire să bei cafea... Nu credea că e o chestie serioasă”, rememorează oficiala federației.

„Și atunci era normal, într-un fel, să-și dorească: «Domnule, eu pe trupa mea o știu, știu cum lucrez cu ele, ce-mi trebuie mie»... El ar fi fost antrenorul principal, categoric, avea cele mai multe, «ce-mi trebuie mie bătaie de cap cu altele pe care nu le cunosc, pe care nu le-am antrenat?». El nu judeca incorect. Totuși, nu te poți debarasa așa de niște oameni care trebuie să fie acolo. Și atunci, la Campionatele Naționale, au fost mai tari cei din federație. Și-au spus cuvântul. Și am mers acolo trei care nu eram ale lui. N-a avut ce să facă. Am fost eu, Gabriela Trușcă-Robu și Marilena Neacșu”.

Neacșu a fost rezervă, fiind a șaptea gimnastă, și a mai mers și Luminița Milea-Răileanu, născută în satul Vlaicu Vodă, dar mutată la Onești la vârsta de un an, pentru că Bela Karolyi a insistat. „Niciodată nu s-a întâmplat să fie a opta pentru că echipa întotdeauna a fost de șapte. A șaptea, la momentul acela, era rezervă. Când decideai că asta este rezervă, ea stătea în tribună, n-avea treabă cu concursul. Celelalte șase însă, cât am făcut eu gimnastică, executau toate exercițiile”, spune Anca Grigoraș.

Pregătirea pentru Jocurile Olimpice a început cu trei luni înainte, la 23 august. „S-a decis că Bela va fi cel care va conduce pregătirea, iar noi, intrusele, am început să lucrăm cu el”, povestește ea.

Erau oare prea multe antrenamente pentru niște fetițe de 14-16 ani? Anca Grigoraș dezvăluie un episod mai puțin cunoscut.

„În 1974, deci la doi ani după München, am avut un an de zile în care a adus federația un antrenor rus, care se numea Alexandr Bagdasarov, căruia îi port o amintire extraordinară, un antrenor foarte bun. Un om extraordinar, un om foarte bun”.

Acesta a introdus din prima zi două antrenamente pe zi. „Țin minte că primele șase luni au fost absolut dărâmătoare. Așa am și urcat la Varna două locuri. Deci erau cel puțin șase ore de antrenament pe zi la nivelul anului 1974, ceea ce se întâmplă și astăzi, ceea ce se întâmpla și la Bela”, a subliniat ea.

Nadia Comăneci la JO Montreal 1976 Foto: Imago Images

Apoi și-a continuat ideea:

„Cred că ce era foarte mult acolo erau repetările și cred că ritmul era altul. Că una este să faci ceva, te odihnești puțin, îți iei magneziu, te duci la următorul când ești pregătit și alta este încă una, și încă una, și încă una, și încă una. Poate că pe aici erau diferențele, de-aceea nu știu dacă ar trebui să spun că se lucra prea mult. Nu se lucra. Hai să ne gândim că aveam de făcut și patru impuse și patru libere. Când să le faci? Trebuia să le faci la un nivel înalt pe toate”.

După cele trei săptămâni, componentele echipei României au plecat în Germania, unde au făcut demonstrații, apoi au mers în Canada pentru alte concursuri și abia apoi au intrat în Satul Olimpic. „E o poveste întreagă cu Montrealul”, spune Anca Grigoraș. Una fascinantă, pe care o vom dezvălui în următoarele episoade.

EPISODUL 1 „Părul fetei arde vâlvătăi... Zbor final! Stop!” » GSP publică o serie specială, la 50 de ani de la perfecțiunea olimpică a gimnasticii: „Nadia, 10 la Montreal”