Articol de Sebastian Culea - Publicat duminica, 26 aprilie 2026, 15:00 / Actualizat duminica, 26 aprilie 2026 15:02
La 40 de ani de la cea mai mare catastrofă nucleară din istoria omenirii, Gazeta Sporturilor readuce în prim-plan trei povești pe care sportul sovietic le-a trăit în umbra norului de la Cernobîl.
Șase zile după explozia de la Cernobîl, pe 2 mai 1986, Dinamo Kiev pășea pe gazonul de pe Stade de Gerland din Lyon pentru a juca finala Cupei Cupelor UEFA împotriva celor de la Atletico Madrid.
Scorul final: 3-0 pentru ucraineni. Goluri marcate de Zavarov (4), Blokhin (85) și Evtushenko (87). O victorie strălucitoare a trupei antrenate de legenda Valeri Lobanovskyi (foto), cu aproape 40.000 de oameni în tribune.
Finala radioactivă: jucătorii nu știau nimic
Pe hârtie, un rezultat de manual. În realitate, una dintre cele mai tulburătoare victorii din istoria fotbalului european.
Finala de la Lyon a avut loc în condiții cu totul speciale. Jucătorii Dinamo Kiev se antrenaseră în aer liber la Kiev în zilele imediat după explozie, în timp ce norul radioactiv era invizibil deasupra orașului. Autoritățile sovietice nu divulgaseră publicului amploarea dezastrului, iar presa de stat tăcea și ea.
Vadym Evtushenko, unul dintre marcatori, și-a amintit mai târziu atmosfera de la Lyon: „Când am ajuns la meci, am văzut că aproape toate tribunele erau în roșu-alb, culorile adversarilor. Ai noștri, dacă erau, erau o mică mână de reprezentanți ai ambasadei, presă și emigranți care trăiau în Franța."
Momentul cu adevărat șocant a venit înainte de fluierul de start. Jurnaliștii francezi nu îi întrebau pe fotbaliști despre meci, ci despre dezastrul nuclear din patria lor. Era informație publică în toată Europa de Vest. Nu și în URSS.
Jucătorii Dinamo au intrat pe gazon purtând cu ei o dublă ignoranță: nu știau ce se întâmpla acasă și nu știau că ei înșiși fuseseră expuși.
Chiar și așa, finala a adus o bucurie imensă unui popor care, deși nu înțelegea pe deplin ce se întâmpla, simțea că ceva era profund greșit. Copiii erau trimiși de urgență în tabere. Străzile erau spălate cu spumă specială. Oamenii vedeau echipaje militare, dar nu primeau explicații.
Dinamo câștigase toate cele șase meciuri din competiție, marcând 26 de goluri și primind doar opt. Blokhin, legendă vie, înscrisese și în finala din 1975, devenind singurul fotbalist care marcase în două finale ale Cupei Cupelor.
Prețul plătit în ani
Povestea nu s-a terminat cu trofeul ridicat la Lyon. Mulți fotbaliști din generația lui Dinamo Kiev din 1986 au suferit ulterior probleme grave de sănătate, pe care unii le-au pus în legătură cu zilele petrecute în aer liber la Kiev imediat după explozie.
Mai mulți membri ai generației au suferit afecțiuni cardiace și oncologice, nu la mult timp după eveniment. Totodată, relația dintre expunerea din acele zile și problemele de sănătate ulterioare nu a putut fi dovedită juridic. Fotbaliști și foști oficiali au vorbit despre ea de-a lungul anilor, în interviuri acordate presei ucrainene.
Stadionul care nu a găzduit niciodată un meci
Pripyat era un experiment sovietic. Un oraș construit de la zero în 1970, proiectat ca un model de viitor: bloc cu bloc, școli noi și spitale moderne. Locuitorii săi - aproape 50.000 - erau în majoritate tineri sau angajați ai centralei nucleare.
Pripyat avea echipa sa de fotbal: FC Stroitel Pripyat. Fondată la mijlocul anilor '70, formată inițial din muncitori de la construcția centralei nucleare (de altfel, în traducere liberă, Stroitel înseamnă Constructorul) și din jucători din sate vecine, echipa ajunsese să câștige de trei ori consecutiv campionatul regional Kiev, între 1981 și 1983.
Stroitel nu era o echipă de mare anvergură. Juca la nivel amator, în competiții regionale. Dar era a orașului. Oamenii veneau să o vadă.
Pe măsură ce ambiția clubului și a orașului creșteau, autoritățile sovietice au decis că Stroitel Pripyat merita un stadion nou, dedicat exclusiv fotbalului. Avanhard Stadium: 5.000 de locuri, dotat modern pentru standardele epocii.
Data inaugurării oficiale fusese stabilită: 1 mai 1986, Ziua Internațională a Muncii, una dintre cele mai importante sărbători din calendarul sovietic.
Pe 26 aprilie 1986, Stroitel Pripyat se pregătea pentru o semifinală a Cupei Regionale Kiev cu Borodyanka. Oaspeții urmau să plece spre Pripyat a doua zi.
Dar în dimineața zilei de 26 aprilie, în timp ce echipa din Borodyanka se antrenase ultima oară înainte de deplasare, un elicopter militar a aterizat pe terenul lor și le-a spus să nu facă deplasarea la Pripyat.
Nimeni nu a înțeles pe deplin de ce atunci. Pripyat a fost evacuat în 36 de ore. Locuitorii au luat cu ei câte puteau duce, crezând că vor reveni în câteva zile și nu s-au mai întors niciodată.
Stadionul nu a găzduit niciodată un meci oficial. Clubul a încetat să existe odată cu evacuarea orașului.
Fotografiile cu Avanhard Stadium au devenit unele dintre cele mai cunoscute imagini de la Cernobîl. Jocul video S.T.A.L.K.E.R. l-a și imortalizat digital.
Și-a dedicat viața victimelor
Serhiy Bubka este, fără discuție, cel mai bun sărititor cu prăjina din istoria sportului. Născut pe 4 decembrie 1963 la Luhansk, Ucraina, a crescut la Donețk.
Cifrele sunt amețitoare: 35 de recorduri mondiale doborâte de-a lungul carierei, atât în sală cât și în aer liber. Campion mondial de zece ori (șapte în aer liber, trei în sală). Campion olimpic la Seoul 1988. Campion european. Campion mondial în sală.
O carieră construită în anii '80, exact în perioada în care URSS trăia drama de la Cernobîl.
În primăvara și vara lui 1986, Bubka (foto) se antrena la Donețk - la câteva sute de kilometri de zona afectată de Cernobîl, dar în aceeași atmosferă de tăcere și dezinformare.
La Campionatul European de Atletism din Stuttgart, din august 1986 - la patru luni după explozie - Bubka câștiga aurul la săritura cu prăjina, stabilind un nou record. Era ca și cum istoria insista să continue, indiferent de ce se întâmpla.
Dar Bubka nu a putut ignora ce se petrecea în jurul său. Ucraina ducea deja povara urâtă a dezastrului: copii cu malformații, regiuni contaminate, familii dezrădăcinate.
La finalul carierei sportive, Bubka a ales să dea înapoi. A fondat clubul sportiv care îi poartă numele în Donețk, asigurând din propriul buzunar salariile a zeci de antrenori și facilitățile pentru 300 de tineri sportivi.
Bubka a devenit unul dintre principalii susținători ai programelor pentru victimele dezastrului de la Cernobîl. A lucrat ca ambasador al Organizației Mondiale a Sănătății pentru combaterea tuberculozei și a sprijinit activ Programul pentru copiii victime ale Cernobîlului.
S-a implicat și în structurile UNESCO ca ambasador și campion pentru sport, promovând ideea că sportul poate fi un instrument de reconstrucție socială pentru comunități devastate.
În 2008, Laureus - una dintre cele mai prestigioase organizații din sportul mondial - i-a acordat Premiul pentru Realizare pe Viață, recunoscând explicit munca sa umanitară pentru victimele Cernobîlului alături de cariera sportivă excepțională.
Dimensiunea umană a unui campion
Ce face povestea lui Bubka relevantă în contextul Cernobîlului nu este că a trăit explozia la față locului, căci nu a trăit-o. Este că, spre deosebire de mulți alți sportivi ai epocii care s-au retras discret în viața privată, a ales să folosească faima și resursele dobândite în sport pentru a se confrunta cu moștenirea dezastrului.
Copiii din zone contaminate care au primit ajutor medical. Programele de recuperare pentru comunități. Fondurile strânse sub egida olimpică. Toate acestea duc, indirect, amprenta unui om care a sărit mai sus decât oricine altcineva și care a decis că înălțimea la care a ajuns îi impune o responsabilitate.
Îl recunoști? Fostul număr 1 ATP, nomad în Munții Atlas: „Casa noastră - mama natură”
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
