Articol de Cezar Titor - Publicat luni, 15 iunie 2026, 20:19 / Actualizat luni, 15 iunie 2026 21:32
Participarea României la primul Campionat Mondial din istorie, cel din 1930, rămâne una dintre cele mai spectaculoase și mai puțin cunoscute povești din fotbalul mondial, documentată totuși temeinic pe plan autohton prin opera marelui Ioan Chirilă, „Și noi am fost pe Conte Verde”. Cu doar câteva săptămâni înainte de startul turneului din Uruguay, noul rege al României, Carol al II-lea, s-a implicat personal pentru ca naționala să ajungă la competiție.
A ales jucători și a făcut presiuni angajatorilor jucătorilor pentru ca țara noastră să fie prezentă la un turneu pe care multe țări europene îl refuzaseră deja din diverse motive. Dincolo de rezultate, aventura tricolorilor a produs povești incredibile, inclusiv cea a lui Alfred „Fredi Fieraru” Eisenbeisser, fotbalistul care s-a întors din America de Sud între viață și moarte, după o pneumonie severă, pentru a deveni ulterior și campion național la patinaj artistic!
Dar mai întâi, contextul aventurii alor noștri.
Cum a luat ființă ideea de Campionat Mondial
Ideea unui campionat mondial dedicat exclusiv echipelor naționale a apărut în anii '20, pe fondul nemulțumirii tot mai mari față de regulile Jocurilor Olimpice. Turneul olimpic de fotbal era rezervat sportivilor amatori, în timp ce tot mai multe țări adoptau deja statut profesionist. Austria, Italia, Ungaria, Mexic, Statele Unite, Anglia, Scoția și Spania aveau ligi profesioniste înainte de 1930, iar alte state importante urmau aceeași direcție: Brazilia, Uruguay, Franța, Chile sau Argentina.
În 1926, președintele FIFA, Jules Rimet, și Henri Delaunay, secretarul Federației Franceze de Fotbal, au lansat ideea unei competiții mondiale independente. Argumentul lor era simplu: „fotbalul internațional depășise limitele impuse de Jocurile Olimpice”.
Momentul decisiv a venit pe 26 mai 1928, la Congresul FIFA de la Amsterdam. Membrii forului mondial au votat în favoarea organizării unui Campionat Mondial, iar ediția inaugurală a fost programată pentru anul 1930. Astfel a luat naștere competiția care avea să devină cel mai urmărit eveniment sportiv al planetei.
De ce a organizat Uruguay prima ediție a CM
Pentru organizarea primei ediții s-au înscris mai multe țări europene, însă pe parcurs Ungaria, Italia, Olanda, Spania și Suedia s-au retras din cursă. În final, Uruguay a rămas singura candidată.
Decizia FIFA a fost influențată de două argumente puternice. În primul rând, Uruguay era campioana olimpică en-titre la fotbal, după succesele obținute la JO din 1924 și 1928, fiind considerată cea mai puternică națională a lumii la acel moment. În al doilea rând, anul 1930 marca centenarul primei Constituții a statului sud-american, adoptată la 18 iulie 1830.
De altfel, uruguayenii consideră și astăzi cele două titluri olimpice drept echivalente unor titluri mondiale, motiv pentru care emblema federației include patru stele: pentru triumfurile din 1924, 1928, 1930 și 1950, ultimele două survenind la CM.
Misiunea imposibilă a organizatorilor: să convingă țările să participe!
Deși toate federațiile afiliate FIFA au primit invitații, interesul european a fost redus. Nu existau preliminarii (singurul CM la care nu au existat calificări), iar fiecare țară trebuia doar să confirme participarea până la 28 februarie 1930.
Problema majoră era distanța. Călătoria către Uruguay dura peste două săptămâni cu vaporul, iar jucătorii trebuiau să lipsească luni întregi de la locurile de muncă. În plus, Europa traversa efectele Marii Crize Economice, dintre 1929 și 1939.
23 de oredurează astăzi, în medie, un zbor din Europa către Montevideo, cu tot cu escale.
Egiptul a fost singura reprezentativă africană înscrisă oficial la competiție și ar fi devenit prima echipă de pe continent prezentă la un Campionat Mondial. Totuși, o furtună puternică în Marea Mediterană a întârziat nava cu care delegația urma să ajungă în Europa pentru îmbarcarea spre Uruguay. Vaporul care transporta delegațiile către America de Sud a plecat fără egipteni, astfel că africanii au ratat participarea din motive pur logistice.
În Asia, doar două federații erau afiliate FIFA la acel moment: Japonia și Siam (actualmente Thailanda). Niciuna dintre cele două țări nu a ales să se înscrie la turneu, costurile și durata călătoriei până în Uruguay fiind considerate prea mari pentru acea perioadă, la fel ca și în cazul mai multor țări din Europa.
Spania, Italia, Olanda, Ungaria și Suedia au refuzat să participe deoarece nu au privit cu entuziasm organizarea turneului în America de Sud. Germania, Austria și Cehoslovacia nu au dorit să facă lunga traversare a Atlanticului. Nici Anglia și celelalte națiuni britanice nu au fost prezente, acestea nemaifiind afiliate la FIFA în acel moment.
Cu două luni înainte de start, nici măcar o echipă europeană nu confirmase oficial participarea. Atunci a intervenit personal Jules Rimet, care a convins în cele din urmă Belgia, Franța, România și Iugoslavia să facă deplasarea.
Carol al II-lea, omul care a dus România la Mondial
Carol al II-lea revenise pe tronul României în iunie 1930, cu doar 35 de zile înaintea începerii turneului. În vârstă de 37 de ani și cunoscut pentru firea sa energică și excentrică, monarhul a considerat că prezența României la primul Campionat Mondial reprezenta o chestiune de prestigiu național. Era și un imens fan al fotbalului.
Problema era că timpul aproape expirase. Cu toate acestea, România și-a confirmat participarea cu doar câteva zile înainte de termenul limită.
Regele nu s-a limitat la un rol simbolic. A acordat amnistie jucătorilor suspendați pentru diverse abateri disciplinare și s-a implicat direct în alegerea lotului. Mai mult, a intervenit pentru rezolvarea unei probleme esențiale: mai mulți dintre cei mai importanți fotbaliști români lucrau la o companie petrolieră britanică, iar aceasta refuza să le ofere concediul necesar pentru deplasarea în Uruguay.
Carol al II-lea a discutat personal cu conducerea companiei și a insistat ca jucătorii să fie lăsați să participe, cu garanția că își vor păstra locurile de muncă la întoarcere. Intervenția sa a avut efect, iar românii s-au putut îmbarca la bordul Conte Verde.
Lotul României la Campionatul Mondial din 1930:
Ştefan Barbu - atacant, Gloria Arad
Rudolf Bürger - fundaş, Chinezul Timişoara
Iosif Czako - fundaş, UDR Reşiţa
Adalbert Deşu - atacant, UDR Reşiţa
Alfred Eisenbeisser - mijlocaş, Dragoş Vodă Cernăuţi
Miklós Kovács - atacant, Banatul Timişoara
Ion Lăpuşneanu - portar, Sportul Studenţesc
Ladislau Raffinsky - mijlocaş, Juventus Bucureşti
Corneliu Robe - mijlocaş, Olympia Bucureşti
Constantin Stanciu - atacant, Venus Bucureşti
Adalbert Steiner - fundaş, Chinezul Timişoara
Ilie Subăşanu - atacant, Olympia Bucureşti
Emerich Vogl - mijlocaş, Juventus Bucureşti
Rudolf Wetzer - atacant, Juventus Bucureşti
Samuel Zauber - portar, Maccabi Bucureşti
Din delegație au mai făcut parte și Constantin Rădulescu (antrenor), Octav Luchide (secretar general FRF), Paul Nedelcovici (șeful delegației), Nae Lucescu (trezorier FRF) și Marcel Beilis (jurnalist Gazeta Sporturilor), singurul ziarist român prezent în America de Sud!
Legendarul drum spre Uruguay: „Și noi am fost pe Conte Verde...”
La 21 iunie 1930, delegația României s-a îmbarcat pe celebrul vapor italian Conte Verde în portul italian Genova, în timp ce delegația Franței, din care făcea parte și președintele FIFA de atunci, Jules Rimet, mastermind-ul din spatele Campionatului Mondial, a urcat la bord în Villefranche-sur-Mer. La fel și Iugoslavia. Belgienii s-au alăturat călătoriei la Barcelona, iar Brazilia a urcat pe navă la Rio de Janeiro.
Tot la bordul Conte Verde s-au aflat trofeul Campionatului Mondial și cei trei arbitri desemnați pentru turneu: Jean Langenus, Henri Christophe și Thomas Balvay.
Traversarea Atlanticului a reunit și numeroase personalități ale vremii. Printre pasageri s-au numărat celebrul cântăreț de tango Carlos Gardel, dansatoarea americană Josephine Baker, academicianul și exploratorul italian Fosco Maraini, precum și fiica sa, Dacia Maraini, care avea să devină una dintre cele mai importante scriitoare ale Italiei.
Din echipaj făcea parte și Giovanni Giotta, cel care avea să fondeze, peste ani, celebrul local Caffe Trieste din San Francisco.
19 iunie 1930. Am plecat. Din orașul lui Columb. Spre oceanul lui Columb. Ne aflăm pe un transatlantic imens, de 36.000 de tone. Se numește CONTE VERDE. Octav spune că e numele unui condottier vestit al Italiei.
CONTE VERDE e un palat pe apă. Am avut emoții. Deși am mai călătorit pe mare. Ce-o fi fost în sufletul celorlalți? 12 dintre băieți n-au mai fost niciodată pe mare. Unii nici n-au văzut-o.
Despărțirea de țărm n-am s-o uit niciodată. Întreaga Genova s-a adunat să-și petreacă rudele și prietenii. Pe mal a fost o hărmălaie de nedescris. Orchestre, fanfare, chitariști-soliști. Toată Italia imaginației mele. Și toate culorile pământului. Italienii de pe vas spun că așa se întâmplă de pe vremea caravelelor.
După patru ore de plutire am ajuns în rada de la Viallefrance. Câteva bărci cu motor au adus de la țărm echipa Franței. 16 jucători și 2 conducători. «Asta mai zic și eu proporție, nea Costele!». Cu francezii o să fie mai vesel.
Costel și-a recăpătat buna dispoziție. Ni se servesc niște mese fabuloase. Totul e la discreție și la alegere. Din 10, 20, 30 de feluri. Fructe? Livezi. Citrice? Un miliard de vitamine. Costel pretinde că împotriva răului de mare există o singură soluție: stomacul plin. Pentru Octav are o altă rețetă: «Chianti» și «Lacrima Cristi». Alb sau roșu, n-are importanță.
- din jurnalul de călătorie al lui Rudy Wetzer (Ioan Chirilă, „Finala se joacă astăzi”, 1966, p. 24)
Victorie la debut și un eșec previzibil
După 16 zile pe apă, România a ajuns la Montevideo. Pe 14 iulie 1930, „tricolorii” au jucat cu Peru, meci care a oferit trei recorduri istorice pentru Campionatele Mondiale!
Adalbert Deșu a deschis scorul după doar 50 de secunde, reușind unul dintre cele mai rapide goluri din istoria competiției.
Până în prezent, reușita lui Deșu se menține în topul celor mai rapide goluri marcate vreodată la un Campionat Mondial. Doar 13 goluri s-au marcat în mai puțin de 60 de secunde la turneele finale globale:
Hakan Sukur - 11 secunde în 2002
Vaclav Masek - 15 secunde în 1962
Ernest Lehner - 25 secunde în 1934
Bryan Robson - 28 secunde în 1982
Clint Dempsey - 30 secunde în 2014
Bernard Lacombe - 31 secunde în 1978
Arne Nyberg - 35 secunde în 1938
Emile Veinante - 35 secunde în 1938
Florian Albert - 50 secunde în 1962
Adalbert Deșu - 50 secunde în 1930
Seung Zin Pak - 50 secunde în 1966
Celso Ayala - 52 secunde în 1998
Mathias Jorgensen - 55 secunde în 2018
Partida dintre România și Peru a mai produs un moment istoric. În minutul 70, căpitanul sud-americanilor, Placido Galindo, a devenit primul fotbalist eliminat din istoria Campionatelor Mondiale, după un fault dur asupra lui Adalbert Steiner. La acea vreme, existau eliminări, nu cartonașe roșii, introduse mai târziu, tocmai în 1970. Steiner nu a mai practicat „sportul rege” vreodată.
„După numai 10 minute de joc, Souza i-a rupt piciorul, sărind pe el ca într-o groapă cu nisip (...) Cum s-o fi simțind Stanciu? După alte zece minute, talpa lui Alberto Denegri i-a deplasat rotula. Așa a început calvarul. Am jucat în nouă până la pauză (...)”, scria Rudy Wetzer în jurnal.
Peru a egalat cinci minute mai târziu, prin De Souza, însă „tricolorii” au avut ultimul cuvânt. Constantin Stanciu și Nicolae Kovacs au marcat golurile care au adus victoria României cu 3-1.
Stanciu a marcat accidentat, în dureri groaznice, iar același Rudy Wetzer, cronicar desăvârșit, rememora:
Încercăm să atacăm. Îl simt pe Barbu liber, pe stânga. Barbu își fentează fundașul și centrează pe jos. Dar acolo nu e nimeni. Ba nu! E Stanciu! Dar e ca și cum n-ar fi. Mingea se rostogolește. O minge moartă. Cuuuum!?!?! Stanciu se repede spre minge, sărind într-un picior.
Pe cel drept, teafăr. Portarul, Valdivieso, uluit, se pregătește să plonjeze la picioarele fantomei. Dar Stanciu pune piciorul beteag pe pământ și-l avântă pe cel teafăr - singura soluție pentru șut. Valdivieso se aruncă să-i blocheze dreptul, și-atunci, în fața stadionului înmărmurit, Stanciu își trece mingea și trage cu piciorul «fără rotulă», învelit, fără prea mult folos, cu trei genunchiere. Nu-mi vine să cred. E gol!
Meciul disputat pe 14 iulie 1930, pe stadionul Pocitos din Montevideo, a rămas în istorie și dintr-un alt motiv: a înregistrat cea mai mică asistență consemnată vreodată la un Campionat Mondial. Doar aproximativ 300 de spectatori au asistat la succesul României.
14 iulie 1930, grupa C, România - Peru 3-1 (1-0) ('1 Deşu, '85 Barbu, '85 Stanciu / '75 Souza Ferreira);
Stadion: Estadio Pocitos, Montevideo, 300 spectatori, arbitru: Alberto Warnken (Chile);
România: Ion Lăpuşneanu - Adalbert Steiner, Rudolf Burger - Ladislau Raffinski, Emerich Vogl, Alfred Eisenbeisser - Nicolae Kovacs, Adalbert Deşu, Rudolf Wetzer, Constantin Stanciu, Ştefan Barbu;
Antrenor: Constantin Rădulescu;
Bucuria debutului victorios nu a fost însă suficientă pentru calificare. Uruguay, viitoarea campioană mondială, a învins Peru cu 1-0, apoi a trecut fără drept de apel de România, scor 4-0, într-un meci presărat de multe decizii chestionabile de arbitraj.
Astfel, aventura „tricolorilor” la primul Campionat Mondial din istorie s-a încheiat încă din faza grupelor, iar delegația română se pregătea de lungul drum spre casă.
21 iulie 1930, grupa C, Uruguay - România 4-0 (4-0) ('7 Dorado, '26 Scarone, '31 Anselmo, '35 Cea);
Stadion: Estadio Centenario, Montevideo, 80.000 spectatori, arbitru: Almeida Rêgo (Brazilia);
România: Ion Lăpuşneanu - Iosif Czako, Rudolf Burger - Corneliu Robe, Emerich Vogl, Alfred Eisenbeisser - Nicolae Kovacs, Adalbert Deşu, Rudolf Wetzer, Ladislau Raffinski, Ştefan Barbu;
Antrenor: Constantin Rădulescu;
Alfred Eisenbeisser, omul care s-a întors dintre morți
La întoarcere au fost mai multe opriri. Rio de Janeiro, unde Eisenbeisser s-a îmbolnăvit și a fost aproape de moarte, o pneumonie dusă, din vorbă în vorbă, până în Bucovina sa natală. Unde mama fotbalistului a aflat că a murit!
Și Veneția. În colecția foto a lui Stanciu apare o poză făcută în piața San Marco din oraș, cu celebrele „Procurații” pe fundal.
Dacă povestea participării României la Mondial pare desprinsă dintr-un roman, cea a lui Alfred Eisenbeisser, cunoscut drept „Fredi Fieraru”, este și mai greu de crezut.
Născut la Cernăuți și legitimat la Dragoș Vodă Cernăuți, mijlocașul a fost titular în ambele meciuri disputate de România în Uruguay. Pe drumul spre casă, la Rio, acesta a cunoscut o tânără braziliancă și a petrecut o noapte întreagă dansând. Ajuns la hotel, transpirat după ore întregi de petrecere, a făcut un duș rece. Decizia s-a dovedit dezastruoasă.
La scurt timp a fost diagnosticat cu pneumonie. Starea sa s-a agravat dramatic în timpul călătoriei de întoarcere, iar colegii au ajuns să creadă că nu va supraviețui. Potrivit mărturiilor vremii, scuipa sânge, slăbise aproximativ 15 kilograme și chiar a fost chemat un preot pentru a-l împărtăși.
„Fieraru” nu și-a pierdut însă umorul. Când a văzut preotul lângă pat, a glumit spunând că cea mai mare greșeală a sa fusese o fază din meciul cu Peru, nu starea în care se afla. A supraviețuit, a fost internat timp de o lună într-un spital din Genova și ulterior transportat la București.
La Cernăuți îl aștepta o altă surpriză. Un ziar local publicase deja informația că murise în Italia. Când mama sa l-a văzut ajungând acasă, a leșinat de șoc, convinsă că își pierduse fiul.
Fotbalist la Mondial și olimpic la patinaj artistic
Povestea lui „Fredi Fieraru” nu se oprește aici. După ce și-a revenit complet, a continuat cariera de fotbalist, transferându-se la Venus București, unde a câștigat trei titluri de campion al României și a adunat alte nouă selecții la echipa națională.
În paralel, a practicat la nivel înalt un sport complet diferit: patinajul artistic. A devenit campion național al României și a reprezentat țara la Campionatele Europene și la Jocurile Olimpice de Iarnă din 1936, de la Garmisch-Partenkirchen.
Ai o informație? Scrie-ne pe [email protected]! Gazeta își protejează întotdeauna sursele.
Motivul pentru care fanii Japoniei strâng gunoaiele după fiecare meci de la Campionatul Mondial
