Viețile și morțile lui Marcel Sabou și Vasile Mănăilă

Pe Marcel Sabou l-am văzut jucând destul de puțin, îl știu mai mult din poveștile prietenilor Marcel Pușcaș și Gică Viscreanu. Prima, dramatică, tulburătoare, a doua, plină de suspans. Pe „Marinarul” Vasile Mănăilă l-am cunoscut, am stat de vorbă inclusiv după ce a plecat de la Craiova și s-a reîntors la Constanța.

S-au frânt un os și o carieră

Marcel Sabou e un fel de personaj din romanele de-acum un veac și ceva, când răul făcut în tinerețe, neostoit de destulă căință, se revarsă asupra maturității și duce la o crâncenă suferință, apoi la implacabilul sfârșit. Abia împlinise 20 de ani (născut 22 august 1965) când intră sălbatic, fără treabă cu mingea, și-i face praf piciorul lui Marcel Pușcaș.

Sabou juca la Timișoara natală, Pușcaș la Rapid. Cariera celui de-al doilea se frânge la nici 25 de ani într-una dintre cele mai cumplite accidentări din istoria fotbalului nostru, transpusă, dar nu întru totul, în contemporaneitate, de episodul Ardeleanu - Lăcătuș.

Compasiunea victimei

Apoi Sabou ajunge la Dinamo și fuge în Spania alături de Viscreanu, într-un șir de aventuri donquijotești istorisite amplu de cel din urmă. Vin meciuri în Primera Division și apoi îmbolnăvirea gravă, acea maladie îngrozitoare care te topește pe picioare. În toți anii aceștia în care am știut că Sabou e grav bolnav și că pentru el va urma ceea ce n-avea cum să nu urmeze, am avut zeci de discuții cu victima Pușcaș.

N-am întâlnit ranchiună, care e un sentiment rudimentar, ci altceva. Un fel de compasiune, de praf care se așază peste întâmplări de demult. E oare ușor ca în asemenea cazuri să vrei binele celui care te-a scos din fotbal? Nu e, n-are cum să fie.

„Marinarul” oltean

Romanul lui Vasile Mănăilă e mai puțin populat cu astfel de contradicții sufletești. „Marinarul”, cum l-a botezat Oltenia fotbalistică, a venit în Bănie într-un moment (prin 1984) când Balaci, Crișan și Donose erau exilați la FC Olt, când Beldeanu și Ștefănescu își cam pregăteau retragerea, când peste Negrilă, Ungureanu și Tilihoi începuseră să se cam așeze anii. Practic, Vasile n-a prins Craiova Maxima, ci doar ce mai rămăsese din ea.

Favoritul lui Cârțu

A fost la început mijlocaș, apoi fundaș dreapta. Se vedea școala Constanței pe el, alerga, dribla, și nu întâmplător a fost om de bază în echipa care a făcut eventul în 1991, cu Cârțu pe bancă.

Teoretic, purta 2 pe spate, dar era mult mai mult decât atât. Practic, pe viteza și pe polivalența lui a clădit Cârțu acea echipă în care erau doar doi ne-olteni. Prunea, al cărui neam se trăgea totuși de prin Gorj, și „Marinarul”, care în cei aproape opt ani petrecuți la Craiova devenise mai oltean decât oltenii. Iubit de public, iar în Bănie publicul știe fotbal, alege atent ce trebuie să iubească.

Apreciat de Hagi

Păcat că un jucător de asemenea valoare n-a adunat decât o singură selecție în națională, un amical cu SUA, la Brașov. Mai întâi Iovan, apoi Rednic, apoi Dan Petrescu s-au arătat mai buni decât Vasile, care după acel an glorios cu Craiova a plecat înapoi la Constanța, unde a mai jucat câțiva ani pentru Farul, apoi a intrat în structurile clubului lui Hagi, cu care fusese coechipier în primul an al lui Gică în fotbalul mare.

Două povești diferite, doi oameni care au ieșit de pe scena vieții la 59 și 62 de ani, două regrete. Odihnească-se în pace amândoi!