Articol de Andrei Crăciun - Publicat marti, 06 ianuarie 2026 10:53 / Actualizat marti, 06 ianuarie 2026 10:55
Actrița Ana Ularu, 40 de ani, a făcut karate, a făcut tenis, a practicat și înotul. Face yoga, aleargă puțin, nu e fan alergat. Se uită tot mai rar la sport, nu se uită la televizor.
În copilărie, Ana Ularu ținea cu Steaua, fiindcă bunicul ei ținea cu Steaua. Se uitau împreună la meciuri de fotbal. A văzut World Cup 1994. Fotbalistul ei preferat era Miodrag Belodedici. Elegantul libero supranumit „Căprioara”.
Dacă nu ar fi fost actriță, Anei i-ar fi plăcut să fie jucătoare profesionistă de tenis. La cincisprezece ani a ajuns la o răscruce. A avut de ales între tenis și actorie. A ales actoria, mai ales că a venit și rolul din spectacolul “Lolita”, care a consacrat-o. S-a jucat la Teatrul Mic, cu Ștefan Iordache și Ana Ularu în rolurile principale.
De atunci, sunt mai bine de două decenii, cariera Anei Ularu a urcat și a tot urcat, ajungând să aibă o dimensiune internațională.
- Ce relație ai cu sportul, Ana Ularu?
- De uitat la dânsul mă uit la puțin, însă îl practic. Cu mare gust și chef, încă din copilărie. Sportul mi-a dat disciplina și etica muncii pe care o am.
- Ce sport ai făcut?
- Karate.
- Cine te-a trimis?
- M-a dus familia, bineînțeles. Dar a fost dorința mea.
- Ai văzut „Karate Kid”, de la ce ți s-a tras?
- Nici măcar. Pur și simplu. Cred că o colegă de-a mea, care era și înotătoare de performanță mergea acolo. Și m-am dus și eu. Îmi plăcea foarte mult să explorez zona asta. În continuare sunt un copil curios. Cred că aveam șapte sau opt ani când am început, eram în școala primară, oricum.
- Cât timp te-ai ținut de karate?
- Trei sau patru ani.
- De ce ai renunțat?
- Eu știu?! A venit viața peste mine. Apoi am avut o relație on/off cu tenisul. E un sport pe care îl ador, din toate punctele de vedere. De la componenta lui de strategie la eleganța jocului.
- L-ai practicat?
- Da, l-am practicat asiduu. Pe când aveam cincisprezece ani, înainte să încep Lolita (n.r. – rolul din teatru cu care Ana Ularu s-a făcut remarcată), eram într-o fază în care aproape că-mi doream să rămân la tenis. Să fac tenis de performanță. Dar a venit teatrul și uite așa a pierdut tenisul o...
- Coco Gauff?
- Ce drăguț! Fii-mea are o carte despre Coco Gauff.
- Ce jucători de tenis îți plac ție?
- Nu prea mă mai uit la tenis. Mi-a plăcut foarte mult Simona Halep. Mi-au plăcut întotdeauna surorile Williams. Mi-a plăcut foarte mult de Serena. Mi se pare că e o forță a naturii.
- De ce ai renunțat la tenis?
- Prefer să-mi dedic timpul de uitat la lucruri - domeniului meu. Pentru că îmi place foarte mult. Teatru, film. Îmi place foarte mult ficțiunea, oricât de fascinant ar fi sportul există un număr limitat de ore pe zi. Nu poți să faci tot. Trebuie să alegi.
- Durează și mult un meci de tenis. Poate să țină și cinci ore.
- Da, dar poate fi și fascinant. Doar că actul de a trăi presupune să faci și aceste alegeri. Am ales să mă uit mai puțin la sport. Mai ales că eu nici n-am televizor.
- Ce ai făcut în afară de karate și tenis?
- Am făcut înot, la un nivel mediocru. Nu din cauza instructoarei, care era extraordinară, ci din cauza mea. Am un soi de teamă de apă. Am făcut în copilărie, în fragedă pruncie.
- Erai un copil hiper-activ?
- Hiper-activ și sportiv. Major! Întotdeauna mi-a plăcut fotbalul, să joc fotbal, să mă uit la fotbal – în copilărie. Mă uitam cu bunicul meu. Țineam cu Steaua. Nu știu de ce țineam cu Steaua. Nu aveam un alt motiv decât acela, foarte important, că și bunicul meu ținea cu Steaua.
- Și acum?
- Sportul vine fără finalul scris deja și asta ne va fascina mereu. Ăsta e avantajul sportului asupra teatrului, că are finalul deschis. Acum nu mai urmăresc nici fotbalul.
- Ce ai mai învățat tu de la sport?
- Un soi de respect și de dragoste față de trup, dintr-un alt punct de vedere decât al vanității. Există în mine mult mai mare dragoste pentru ce poate face sportul dintr-un trup – ca funcționalitate, mult mai mult decât ca vanitate. Și lucrez în industria cu cea mai mare vanitate din lume. Practic yoga. Alerg rar, foarte rar – mă plictisește să alerg. Ce mai fac? Sar pe trambuline.
- Ai trambulină acasă?
- Am, dar nu-i spuneți copilul. În Berlin (n.r. – Ana Ularu este căsătorită cu un artist neamț și își împart existența între București, Berlin și locurile unde îi poartă meseriile; au împreună o fiică – pe Ezra) există un parc de trambuline și abia aștept să mă întorc. În măsura în care se poate face ceva sportiv undeva, eu voi fi acolo. Mi-a și cerut-o meseria de foarte multe ori. Cascade, lupte, fel de fel…
- Îți faci singură cascadoriile ca Tom Cruise?
- Nu pot să mă compar cu maestrul, cu domnul nostru Tom Cruise.
- Știi și tu să fugi așa, ca în „Misiune Imposibilă”, la o adică?
- Absolut. Sincer, mi-a folosit foarte mult în meserie că am un corp antrenat. La un moment dat m-a călcat o mașină și am reușit să mă rostogolesc în ultima secundă. Pur și simplu din instinct.
- Unde s-a întâmplat?
- În București.
- Îmi pare rău. Ai rămas cu sechele?
- Nu. Dar sunt foarte furioasă pe felul în care se conduce în țara asta.
- Parcă tu n-ai carnet.
- N-am carnet încă, așa e.
- Cochetezi cu ideea să ai?
- Nu. Deloc. Am citit azi că nici Javier Bardem nu conduce. Mi-a „legalizat” alegerea. Dacă Javier Bardem nu conduce, ce pretenție să ai de la Ana Ularu? Mie îmi place să merg pe jos. Uite, azi am mers deja pe jos douăzeci de mii de pași. Și nu e nici ora prânzului. Sunt un ciobănesc australian. Trebuie să fiu alergată.
- Ai fost în viața ta pe un stadion?
- Am fost la un moment dat la un meci de fotbal în Canada.
- Soccer?
- Da! Mă cam enervează cuvântul ăsta. Filmam la un serial și producătorii au fost drăguți și ne-au invitat la un meci de fotbal, într-o lojă, frumos. Atunci am „debutat” pe un stadion. Mi-a plăcut. Eram cu fata, cu întreaga familie. Recent. În 2022.
- Ai văzut campionatul mondial din 1994 cu bunicul tău, cu care te uitai la meciuri?
- Absolut!
- Ai ieșit pe străzi?
- N-am ieșit pe străzi să strig, dar am strigat în casă.
- De cine îți plăcea din „Generația de Aur”?
- Nu știu de ce, dar îmi plăcea Miodrag Belodedici. Probabil numele...
- Erau noaptea meciurile, te-au lăsat să te uiți?
- Da. S-a făcut o excepție.
- Mai ții minte când au pierdut românii cu Suedia?
- Nu țin minte în detaliu.
- Sentimentul de tristețe?
- Nu prea m-a încercat în legătură cu sportul. Aveam nouă ani în 1994. Eram un copil.
- Aveai copii cu care să te joci, în anturaj, acolo, la bunici?
- Jucam mult fotbal în parc. Jucam pe orice post, în afară de portar. Eram chiar bună. Am forță, am detentă, alerg bine.
- Erai un fel de Pele alb.
- Mi-a zis cineva ieri că sunt Messi în meseria mea și mi s-a părut un compliment foarte frumos.
- Și ești?
- Nu emit judecăți de valoare cu privire la cariera proprie. Sunt doar Ana Ularu, cu continuitate de ceva ani. Eu am debutat acum treizeci de ani... Vreau să ajung cel puțin ca domnul Rebengiuc. Asta este dorința mea. E un exemplu fabulos. Mi se pare incredibil cum se transformă pe scenă. Prinde aripi. Coboară muzele și-l poartă. Din toate punctele de vedere aș vrea să fiu ca domnul Rebengiuc. Curaj, implicare civică, tot!
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
