Balaci, dulcele etern al Olteniei

Craiova de atunci pulsa altfel, de la primul titlu din 1974 vibra în acorduri de cobză și peluză, iar fiecare pasă a lui Balaci suna ca o declarație de dragoste pentru Oltenia întreagă.

Oblemenco a dat tonul pasiunii, a deschis partitura, dar Ilie Balaci a fost cel care i-a pus notele de aur, aducând gustul dulce al victoriei în sufletele oltenilor.

Un dulce pe care nici zaibărul nu-l mai poate atinge, nici lubenițele de Dăbuleni nu-l mai pot copia. Era un dulce al mândriei, al bucuriei sincere, al acelui „noi” oltenesc care astăzi pare că se pierde în zgomotul lumii moderne.

Când fotbalul era artă

Balaci nu juca fotbal, el picta pe gazon. Cu fiecare atingere desena curcubeie în noroi, iar mingea îl asculta cu o fidelitate aproape mistică. Nu conta că era la Petroșani, în noroiul negru de cărbune, Iliuță crea opere de artă.

Părea arogant, dar dincolo de acea privire ascuțită se ascundea o rană tăcută, durerea unui geniu care știa că țara lui nu l-a înțeles niciodată pe deplin.

După anii din Golf, când aducea trofee și respect acolo unde soarele arde nisipul și nu iarba, era ironizat: „antrenează cămile”. Azi, toți vor să meargă acolo. Dar atunci, el o făcea primul, cu un curaj pe care doar visătorii adevărați îl au.

Nu vorbea mult despre șuturile și driblingurile sale fabuloase, dar când o făcea, o spunea cu farmecul unui povestitor născut, cu acel har de Ion Creangă al fotbalului. Avea darul de a te prinde în povestea lui, iar când râdea, râdea din tot sufletul.

Povestea că Valentin Stănescu se ruga de el să joace, atunci când îi reproșa că nu a fost la nivelul așteptat. Așa era Ilie, imprevizibil, dar vital, un om care trăia pentru spectacol și pentru public, nu pentru cifre. Te trezeai că nu-ți răspunde la telefon 2 săptămâni, apoi la 2 noaptea vedeai pe ecran: ILIE BALACI!

Și, din păcate, se duc și cei care-l pot povesti. Rămân tot mai puțini oameni care să spună cum a fost cu adevărat Balaci. Maximii Cârțu, Cămătaru, Geolgău, Negrilă, Ungureanu, Lung, Țicleanu, Purima, Ciupitu, Beldeanu. Ei sunt printre ultimii păstrători ai memoriei vii, martorii direcți ai geniului său.

Cei care l-au văzut cum topea adversarii cu o simplă privire, cum ridica tribunele cu o fentă, cum făcea fotbalul să pară o simplă poveste spusă la o masă de prieteni.

În manualul de istorie al Craiovei

În Craiova, numele lui e mai mult decât o amintire. E o legendă care umblă prin vânt, prin ploaie, prin cântecele galeriei. Pe străzile vechi ale orașului, printre tarabele de pepeni și paharele de vin, încă se mai vorbește despre el.

„Balaci ar fi făcut altfel faza aia”, se spune la colțuri. „Balaci ar fi dat cu exteriorul, nu cu latul”. Și toți zâmbesc, pentru că Ilie e acolo, în memoria colectivă, etern ca Oltenia însăși.

Și cum să nu fie când și bardul Olteniei, Tudor Gheorghe, ridică și azi cobza către cer și cântă pentru el?

Pe stadion, în inimile celor care-l poartă în suflet, răsună același strigăt născut din durere și mândrie:

„Muicăăă... suntem neam de piatră!”

Iar printre acordurile cobzei și vuietul tribunei, se simte ecoul unui șut semnat Balaci, o rafală de artă și demnitate oltenească.

Și idolii au idoli

A avut idoli, dar a fost idolul altora. Spunea că cel mai bun fotbalist român a fost Liță Dumitru, cu modestia celor care știu că valoarea nu are nevoie de oglindă. Și poate tocmai de aceea e mare: pentru că a fost om înainte să fie legendă.

Cine a stat la o masă cu Ilie Balaci știe cum începeau poveștile: într-un fum dens de țigară, cu un whisky bun, cu o privire lungă și mii de cuvinte despre fotbalul romantic. Despre vremea în care fotbalul nu se juca pentru bani, ci pentru public, pentru vibrație, pentru artă.

Acel fotbal s-a dus odată cu el, eu așa am simțit în acea zi de 21 octombrie 2018, când George Păunescu îmi scrie, în timp ce eram în emisiune la Digi Sport: “Muri Balaci!”.

Pentru că, în Oltenia, Minunea a fost blondă. Și va rămâne așa pentru totdeauna. Astăzi nu mai putem vorbi cu Ilie, dar îl simțim. În fiecare copil care visează să joace în alb-albastru. În fiecare pasă riscantă, în fiecare dribling făcut din mândrie, nu din manual. În fiecare „Hai, Știința!” strigat de un oltean plecat departe.

Îmi spunea Gabi Balint, sâmbătă, la radio, în timp ce vorbeam despre fotbal, despre Helmut: „Parcă prea mult suntem apreciați după ce murim! Dacă am putea să vedem de undeva, dacă există lumea cealaltă, toată dragostea asta post-mortem…”.

Poate Ilie chiar vede. Poate zâmbește, cu aceeași privire jucăușă, de undeva de sus, de pe o peluză cerească. Poate că-i dă o pasă scurtă lui Oblemenco și ridică ochii spre soare.

Și sigur șoptește: “Io vă spusei atâtea și nu plecai nicăieri!”.