)
Articol de Narcis Drejan - Publicat marti, 25 noiembrie 2025 21:59 / Actualizat marti, 25 noiembrie 2025 22:00
Cinci ani fără Maradona. Cinci ani în care lumea a mers înainte, dar sufletul fotbalului a rămas o clipă în urmă, ca un copil care întârzie lângă poarta școlii, sperând că poate vine tatăl să-l mai ia încă o dată în brațe.
Așa a plecat Diego, nu ca un muritor, ci ca o constelație care s-a desprins din cerul Americii de Sud și a ales să rătăcească prin altă galaxie.
Căci, dacă Borges a spus că tango-ul e o întoarcere, Maradona a fost o fugă cosmică, o fugă către toate direcțiile, o contradicție vie, un om care a ars în el toate bibliotecile sud-americane. În driblingul lui erau pagini din “Labirintul de la Babel”, în privirea lui era tristețea bătrânului colonel care tot așteaptă scrisoarea promisă de stat, în furia lui era sângele lui Aureliano Buendia amestecat cu praful drumurilor argentiniene. Diego n-a fost doar fotbalist, ci personaj de roman, prea mare ca să încapă între două coperte.
Momentul biblic și penibil de la înmormântare
A avut viața unui erou de Cortazar: absurd, fantastic, uneori imposibil de crezut. Un cronopiu, cum spunea Cortazar, adică un visător cu ghete, un magician descins din altă logică, ce făcea balonul să sfideze legile gravitației, de parcă mingea ar fi fost o monedă pe care o strecura prin degetele destinului.
Și apoi, oile. Oile acelea sud-americane, rătăcite, năvălind ca un stol de umbre albe în ziua înmormântării lui, alergând pe lângă limuzina funerară, filmându-se, cântând, urlând. A fost un spectacol grotesc și sublim, un carnaval al durerii, un Macondo întors pe dos. În nebunia lor, parcă erau niște oi apocaliptice coborâte dintr-o povestire de Sabato, animate de credința că atingând sicriul ating un rest de divinitate.
Am privit totul cu un amestec de uimire și revoltă: oamenii aceia nu s-ar fi purtat cu mai mult fanatism nici dacă asistau la înmormântarea lui Iisus. Dar în Argentina, moartea nu e solemnă, e teatrală, colosală, un ultim tango dansat de vieți obișnuite în jurul unui destin extraordinar. Acolo, suferința nu se șoptește. Se strigă. Se cântă. Se trăiește cu sângele până la ultimul strop.
Cântat până la sfârșitul omenirii
Și Maradona e acolo, în cântecele lor, în poeziile neoficiale ale tribunelor, în “La mano de Dios” a lui Rodrigo, în “La vida es una tombola” a lui Manu Chao, în felul în care Argentina transformă realitatea în mit, iar mitul în obiect de cult zilnic. El e un Borges fără biblioteci, un Marquez fără Macondo, un Sabato fără subterane, și totuși e toți odată. Pentru că numai în America de Sud un geniu poate trăi ca un roman și muri ca o epopee.
60 de ani sunt mulți pentru un geniu, ai dreptate. Geniile nu îmbătrânesc. Ele se erodează, se rup, se sting în excese, cad din cer ca niște meteoriți care au ars prea intens. Maradona a fost un continent în sine, un om care a purtat în el toată frumusețea și toată tragedia Americii Latine: sărăcie, strălucire, revoltă, poezie, credință, tumult.
5 ani fără el. Dar Diego trăiește în felul în care trăiesc marile personaje: nu în viață, ci în destin. În fiecare mingea atinsă cu disperare, în fiecare copil care încearcă o fentă imposibilă, în fiecare bătrân argentinian care își pune mâna pe inimă când aude numele lui. Maradona nu a dispărut. S-a mutat doar în altă metaforă.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
