„România, fă-te bine!” » Soția lui Helmut Duckadam, mesaj sfâșietor, la un an de la dispariția fostului mare portar: „Ultima zi în care ne-am spus «Te iubesc»”

Femeia care i-a fost alături lui Helmut încă din 2007 a descris cu lux de amănunte ultima zi din viața eroului de la Sevilla.

Alexandra, mesaj tulburător, la un an de la dispariția lui Helmut Duckadam: „La mulți ani, România, dar fă-te bine, că pentru unii este prea târziu”

Alexandra Duckadam povestește trăirile pe care le-a avut din dimineața zilei de 1 decembrie 2024 până în noaptea tragediei.

Ea a precizat că a devenit din ce în ce mai agitată pe măsură ce orele treceau, iar situația fostului mare portar se înrăutățea.

1 decembrie 2024...

Ultima zi în care eu și Helmut ne-am spus „Te iubesc”...

Mă trezesc dimineața, îl sun de două ori. Îmi răspunde abia a treia oară pe motiv că ar fi dormit și nu a auzit telefonul sunând. Ciudat. Nu mai am răbdare și plec, deși știam că voi ajunge cu mult înaintea orelor de vizită.

Parchez mașina la două străduțe de Spitalul Militar. Intru să-i iau un cappuccino, că prea sorbise cu poftă cu o zi înainte din al meu. Iau și câteva portocale mari, frumoase, cum îi plăceau lui.

„Îl sun pe dr. Năstase, în a cărui grijă a fost internat la Neurochirurgie. Nu răspunde. Și de un an încoace nici nu i-am auzit vreodată vocea”

Stau o vreme la intrarea în secția de Neurochirurgie cu cafeaua în mână pentru că nu răspunde nimeni. Într-un târziu, apare o asistentă care nu îmi permite accesul pentru că îl pregătesc de RMN. Îi spun să ia măcar cafeaua și sacoșa. Le ia, intră, ușa se închide și eu rămân în holul friguros în așteptare.

După un timp, apare doamna și îmi spune să merg în clădirea alăturată să semnez acordul pentru RMN și fișa de alergii. Îmi ridic semne de întrebare, dar refuz să gândesc. Semnez ce e de semnat, un medic tânăr vine să-mi comunice că îl vor duce în Terapie Intensivă, moment în care apare targa cu care e transportat. Îi spun medicului cu vocea ridicată că merg cu el, orice ar fi, să nu încerce să mă oprească, moment în care Helmut deschide ochii și mă caută cu privirea pierdută.

Fac doi pași până la el, îl mângâi pe față și îi spun să stea liniștit, că totul va fi bine. Targa e pusă în mișcare, eu mă țin după ei. Traversăm aleea, intrăm în clădire. Ei intră în lift, eu alerg spre cealaltă intrare, cu speranța că voi putea intra pe acolo, dar mă izbesc de aceeași ușă închisă.

Panica pune stăpânire pe mine și izbucnesc într-un plâns isteric. Îl sun pe dr. Badiu. Nu mă înțelege ce spun. Încerc să fiu coerentă și îmi spune că încearcă să afle ce se întâmplă. Îl sun pe dr. Năstase, în a cărui grijă a fost internat la Neurochirurgie. Nu răspunde. Și de un an încoace nici nu i-am auzit vreodată vocea.

„Îl întreb dacă știe cine sunt: «Da, mama». Încerc să-l liniștesc, fără succes”

Sunt invitată în salonul pe care l-a ocupat în ultimele zile pentru a-i strânge lucrurile. Toate rămăseseră așa cum au fost cu o zi înainte. Papucii lângă pat, bluza de pijama lăsată la întâmplare pe pat, câteva materiale medicale pe noptieră, alături de cafeaua pe care i-o adusesem.

Strâng totul pierdută, iau pe mine hanoracul lui albastru, înghesui totul în două pungi și merg spre mașină, cu mintea ca într-un vortex. Mă întorc în curtea spitalului cu mașina și o parchez lângă clădirea care îl ține captiv într-un pat de terapie intensivă.

Încep să primesc informații vagi. E obosit, are dureri cumplite. Fără probleme la ecocardiografia de cord, fără probleme la CT-ul la cap, suspiciune de infecție, neobservată la imagistică.

Urc să văd ce se întâmplă. Îmi dau voie să-l văd. Este extrem de agitat și delirează. Îl întreb dacă știe cine sunt. „Da, mama”. Încerc să-l liniștesc, fără succes. Îi spun că totul va fi bine, că sunt cu el, că îl iubesc. Îl întreb dacă mă iubește și îmi spune, uitându-se în ochii mei, că da.

Trebuie să ies, deși nu voiam. Mă instalez în mașină cu ochii ațintiți la fereastra ce dădea spre secție. Vin prietenii noștri doar pentru a-mi fi alături, căci noi nu puteam face nimic. Va fi indus în comă.

Noaptea se așterne tăcută peste zbuciumul din sufletul meu și peste mintea mea care refuză să gândească, de teamă să nu conștientizeze gravitatea situației…

La mulți ani, România, dar fă-te bine, că pentru unii... este oricum prea târziu...

- mesajul postat de Alexandra Duckadam

Helmut Duckadam, legendă a fotbalului, a făcut istorie la Sevilla

Helmut Duckadam va rămâne definitiv în istoria fotbalului mondial. În finala Cupei Campionilor Europeni din 1986, câștigată de Steaua cu Barcelona, acesta a apărat 4 lovituri de departajare.

După 0-0 în primele 120 de minute, Steaua și Barcelona au ajuns la loviturile de departajare. Lăcătuș și Balint au marcat pentru militari, iar Duckadam a apărat 4 penalty-uri. Astfel, s-a consemnat cel mai mare succes din istoria fotbalului românesc.

CV Helmut Duckadam

• S-a născut pe 1 aprilie 1959, la Semlac (Arad)

• A făcut junioratul la Semlecana Semlac și la Gloria Arad

• Ca senior, a fost legitimat la: Constructorul Arad (1977-1978), UTA ('78-'82), Steaua (ianuarie '83-'86), Vagonul Arad ('89-'91), CPL Arad ('93-'94)

• A debutat în Divizia A pe 17 septembrie 1978, în partida CS Târgoviște - UTA 2-0

• Meciuri în „A": 133

• A disputat ultima partidă în „A" pe 14 iunie 1986, Steaua - SC Bacău 2-1

• Pe 15 mai 1986, la 8 zile după finala de la Sevilla, a marcat, din penalty, în victoria cu Progresul, 5-1, din "sferturile" Cupei României

• Meciuri în cupele europene: 11 (a încasat doar 6 goluri)

• Palmares: o Cupă a Campionilor Europeni ('86), două titluri de campion ('85, '86) și o Cupă a României ('85)

• Selecții în naționala de seniori: două, ambele amicale, în 1982; a fost integralist în România - Danemarca 1-0 și a intrat pe teren în ultimele 3 minute din RDG - România 4-