)
Articol de Narcis Drejan - Publicat sambata, 03 ianuarie 2026 13:54 / Actualizat sambata, 03 ianuarie 2026 13:55
România n-a mai fost la Campionatul Mondial din 1998, anul acesta se fac 28 de ani. Nici nu mă mai gândesc ca la o absență sportivă, e o pauză istorică. De atunci, țara s-a schimbat mai mult decât în multe decenii la un loc.
Am ieșit din tranziție fără să ne dăm seama exact când, am intrat în Uniunea Europeană, am început să circulăm liber, ne-am mutat viețile prin alte țări, am schimbat monede, sisteme, mentalități. România de azi nu mai seamănă aproape deloc cu România care se uita la Mondialul din Franța.
Chiar așa, câți își mai amintesc ultimul gol marcat de Viorel Moldovan, cu Tunisia, când înjura și-și băga de mama focului. Ai fi zis că e o presimțire a unuia dintre cei mai mari atacanți pe care i-a avut România.
Am rămas blocați undeva
Fotbalul, însă, a rămas prins între epoci. Între amintirea acelei „generații de aur” și așteptarea permanentă a uneia care să vină. Mondialul a devenit, în timp, o referință nostalgic-abuzată. Un „atunci” repetat obsesiv, până când a încetat să mai spună ceva concret despre prezent.
Pentru o generație întreagă, România la Campionatul Mondial nu e o dezamăgire, ar fi o poveste. Ceva ce au văzut părinții, nu cei tineri. Ceva ce se povestește la timpul trecut, cu imagini granulate și nume care sună aproape mitologic: Hagi în 1994, Adrian Ilie în 1998.
Acum, însă, drumul spre CM 2026 e un traseu clar, dur și deloc confortabil. Urmează un dublu baraj. Mai întâi Turcia, o echipă cu forță, cu public, cu experiență și obișnuința presiunii mari. Apoi, dacă acest prim prag e depășit, Kosovo sau Slovacia. Două stiluri diferite, același pericol. Nu există variantă ușoară, dar mă întreb dacă poporul nostru mai are speranță.
E genul de drum care nu promite nimic, dar spune adevărul. Dacă vrei să ajungi la Mondial, trebuie să treci prin adversari care te testează exact acolo unde te-ai îndoit cel mai mult în ultimii ani: consistență, maturitate, reacție sub presiune.
Aproape 30 de ani de așteptări
Și totuși, miza nu e doar calificarea în sine la Cupa Mondială. Mă gândesc, cumva, că în 1970 am apărut în Mexic, după perioada interbelică, într-o grupă infernală, dar și azi istoria fotbalului nostru amintește de generația lui Dobrin, care n-a jucat nicio secundă la Guadalajara. Nu e vorba despre ce loc am ocupa acum sau cât am rezista. E vorba despre moment. Despre ce ar însemna, simbolic, ca România să fie din nou acolo, într-o lume care între timp a mers înainte fără ea.
Un copil de 10 ani din 2026 n-ar ști nimic despre așteptările ratate, despre campanii compromise, despre calcule făcute prea devreme. N-ar ști nimic despre ’98. Ar ști doar că România joacă la Campionatul Mondial. Că există un meci care contează. Că se strigă un gol. Că adulții din jurul lui sunt, pentru o clipă, atenți la același lucru. Nu s-ar mai gândi nimic la ce a fost cândva.
Fotbalul nu repară nimic din ce e stricat într-o țară. Nu rezolvă frustrări, nu compensează eșecuri structurale, nu vindecă dezamăgiri cronice. Dar are un dar rar: creează memorie comună. Momente pe care nu le explici, ci le trăiești împreună. Amintiți-vă de Euro din Germania, nu i-a mai păsat nimănui de Iohannis, de economie, de absolut nimic, doar de fotbal.
Despelote și copilăria ca filtru al istoriei
Un joc indie recent, absolut senzațional, Despelote, care m-a făcut să și scriu acest text, spune povestea copilăriei unui băiat din Ecuador, pe fundalul calificării istorice la Mondialul din 2002. Țara trecea prin crize economice, proteste, schimbări dramatice. Adultul știe contextul. Copilul nu. El știe doar că are o minge la picior și că se joacă ceva important.
Forța jocului stă tocmai aici: istoria mare e mereu în fundal, incompletă, auzită pe jumătate. Ce rămâne constant e jocul cu mingea, strada, bucuria simplă.
Poate că și România e într-un moment similar. Adulții știu tot. Știu ce n-a mers, ce s-a ratat, ce s-a furat, ce s-a promis. Copiii nu știu nimic din toate astea. Ei vor ști doar dacă România e sau nu la Mondial. Dacă există sau nu acel „noi” temporar, fragil, dar real. De aceea, o eventuală calificare în 2026 n-ar fi o revanșă și nici o confirmare a progresului.
Ar fi altceva, mai modest și mai profund: o continuitate. Dovada că, dincolo de schimbările economice, politice și sociale, există încă momente în care ne recunoaștem unii pe alții în aceeași emoție. Poate că România va ieși devreme. Poate că nu va impresiona. Dar simplul fapt de a fi acolo ar însemna că, după aproape 30 de ani, Mondialul nu mai e doar o poveste spusă la trecut.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
