Articol de Cezar Titor - Publicat joi, 22 ianuarie 2026 13:30 / Actualizat joi, 22 ianuarie 2026 15:59
În această seară, FCSB va juca împotriva lui Dinamo Zagreb în runda #7 din grupa unică de Europa League pe „Maksimir”, un stadion încărcat de multă istorie - nu doar fotbalistică. Astăzi, este considerat unul dintre cele mai urâte stadioane din competițiile europene, cu o tribună închisă de ani buni, după ce cutremurul din 2020 a afectat structura de rezistență a acesteia. Dinamo Zagreb va beneficia însă de un stadion nou, lucrările urmând a fi demarate curând. În urmă cu 36 de ani, aici a avut loc un moment important la nivel social și politic.
Dinamo Zagreb - Steaua Roșie Belgrad, 13 mai 1990, pe stadionul Maksimir din Zagreb, a devenit în percepția multor istorici unul dintre catalizatorii Războiului din Iugoslavia. Înaintea derby-ului de vârf din campionatul iugoslav, tensiunile sportive și politice atinseseră cote maxime. Steaua Roșie era cea mai laureată echipă a competiției (19 titluri), Dinamo având doar 4. Ambele făceau parte din „Big Four”, alături de Partizan și Hajduk.
Derby la apusul Iugoslaviei
În 1990, regimurile comuniste din Est se prăbușeau (Zidul Berlinului - 1989, Revoluția de Catifea din Cehoslovacia, căderea lui Ceaușescu). În Iugoslavia, tensiunile etnice și naționaliste escaladau între sârbi, croați, musulmani, sloveni ș.a.
După moartea lui Tito (1980), autoritatea centrală s-a erodat, mișcările naționaliste din republici (în special Croația și Slovenia) au câștigat teren, iar disparitățile economice au alimentat sentimentul de nedreptate. Naționalismul sârb promovat de Slobodan Milosevic, temut de minorități, a devenit factor major.
Conflictele etnice au generat dezmembrarea violentă a federației, iar partida Dinamo Zagreb - Steaua Roșie este considerată de unii drept unul dintre factorii declanșatori simbolici ai războaielor iugoslave.
Alegeri libere în Croația, după 45 de ani, cu două săptămâni înainte de partidă
În contextul dezagregării Ligii Comuniștilor și al tensiunilor sârbo-croate, Croația organizase primele alegeri libere (22-23 aprilie, turul 2 pe 6-7 mai 1990). Uniunea Democratică Croată a învins Liga Comunistă, punând capăt celor 45 de ani de hegemonie.
Sârbii au perceput ascensiunea croată drept o amenințare, Franjo Tudman devenind președinte pe 30 mai. Discursul său despre independență și glorie croată a fost vehement criticat în Serbia, fiind comparat cu perioada statului-marionetă pronazist din Al Doilea Război Mondial. Tentativa de asasinat asupra lui Tudman de la Benkovac a amplificat tensiunile. Croații cereau confederație, sârbii lui Milosevic se opuneau.
Suporterii Stelei Roșii aveau motive suplimentare să-l deteste pe Tudman: fost colonel și conducător al celor de la Partizan Belgrad, între 1954 și 1958, autor al adoptării dungilor alb-negre și promotor al unei viziuni paniugoslave opuse caracterului predominant sârbesc al Stelei Roșii.
VIDEO. Ce s-a întâmplat pe 13 mai 1990
În 13 mai, cu 10 minute înainte de start, „Bad Blue Boys” au rupt gardul care separa tribunele de teren. 3.000 de suporteri din „Delije” veniseră la Zagreb, iar asistența totală era de 15.000 - 20.000 de oameni. Violențele începuseră deja în oraș. Croații au atacat cu pietre, sârbii au răspuns cu scaune.
„Delije” scandau „Zagrebul este al sârbilor!” și „Moarte lui Tuđman!”, inflamând atmosfera. Croații au invadat terenul, opriți de forțele de ordine cu bastoane și gaze lacrimogene. „Bad Blue Boys” au rupt gardul spre sectorul sârb. Inițial, poliția a cedat, însă tunurile cu apă și vehiculele blindate au dispersat mulțimile.
Conform unor teorii, violențele ar fi servit destabilizării Uniunii Democratice Croate, arătând incapacitatea de control în propriul oraș. Frustrarea croată a crescut și din cauza percepției unui tratament preferențial aplicat de către poliției față de sârbi. O conspirație populară afirmă că revolta ar fi fost orchestrată de guvernul iugoslav, forțele de ordine și chiar „Delije”. Meciul a fost abandonat, au existat circa 100 de răniți, s-a vehiculat neconfirmat moartea a trei croați.
În mijlocul haosului, căpitanul lui Dinamo, Zvonimir Boban, l-a lovit pe polițistul bosniac Refik Ahmetovic, care agresa un suporter croat. Apărat de suporteri, Boban a devenit erou național în Croația și figura detestată în Serbia. Suspendat șase luni, a ratat CM 1990, unde Iugoslavia a ajuns în „sferturi”.
Liderul „Delije” era Zeljko „Arkan” Raznatovic, viitor comandant al „Gărzii Voluntare Sârbe” („Tigrii lui Arkan”). La sub un an după incident, gruparea s-a format din 20 de ultrași Delije, devenind una dintre cele mai temute unități paramilitare, responsabilă de masacre în Croația și Bosnia. Notele epocii susțin că „Bad Blue Boys” și „Delije” căpătaseră deja statut paramilitar. „Arkan” a fost asasinat pe 15 ianuarie 2000 într-un hotel din Belgrad.
Suporteri din ambele tabere au luptat în războaiele ulterioare, de părți opuse. Războaiele iugoslave (1991-2001) au produs peste 100.000 de morți și 4 milioane de refugiați. Ultima campioană iugoslavă a fost Steaua Roșie (1991-1992). Anual, „Bad Blue Boys” și jucătorii lui Dinamo depun coroane pe „Maksimir” în memoria celor implicați în 13 mai 1990 și în războiul de independență al Croației. În fața stadionului există un monument cu inscripția: „Pentru toți fanii lui Dinamo, pentru care războiul a început pe 13 mai 1990 și s-a încheiat cu jertfa lor pe altarul patriei croate”.
Deși episodul din 13 mai nu a declanșat direct războiul, el a reflectat tensiunile preexistente și a avut rol de catalizator, ilustrând ultranaționalismul sârb și croat, mai ales al „Delije” și al „Bad Blue Boys”. Evenimentul este inevitabil în orice cronologie a faptelor ce au precedat războiul iugoslav.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
