Articol de Marius Mărgărit - Publicat sambata, 14 martie 2026, 17:53 / Actualizat sambata, 14 martie 2026 17:53
Fotbalul românesc a mai făcut azi un pas, unul mic, timid, dar important spre normalitate, odată cu primul meci oficial al Ligii Naționale pentru Amputați, organizat de FRF.
La baza din Berceni a avut loc cei dintâi derby, FCSB - Dinamo, pentru că deocamdată sunt singurele echipe de acest gen. Ar fi trebuit să apară și o formație a Rapidului, dar giuleștenii n-au mai finalizat acest proiect. Și se mai poartă tratative pentru apariția a două noi echipe, una la Giurgiu, alta la Timișoara.
Până atunci, dacă nu mai apare nicio altă formație în acest sezon, campionatul se va juca sub forma a 6 „runde” a câte două partide, tur-retur, una după alta, în aceeași zi, la interval de o jumătate de oră, pentru stabilirea campioanei, care va putea juca apoi în Champions League Amputee. Multe țari au început așa.
Meciurile sunt de două reprize a câte 25 de minute, cu pauză de 10 minute. În fiecare repriză, echipele au dreptul la câte un time out de un minut. Cârjele sunt doar pentru deplasare, nu te poți ajuta de ele să pasezi, să driblezi sau să marchezi, fiindcă orice atingere cu mingea este henț și se penalizează cu lovitură liberă pentru adversar.
Au venit cu același autocar
În jurul orei 9:00, un autocar cu însemnele FCSB a parcat în zona vestiarelor de la terenul 5, unul sintetic și de dimensiuni reduse, pentru că amputații joacă în sistem 6 plus 1. Și au început să coboare jucătorii. Unii în cârje, alții cu proteze.
Nu e niciunul încruntat, supărat, abătut. Refuză să-și plângă de milă și nu vor s-o facă nici cei din jurul lor. Mulți zâmbesc, sunt senini, pare o întâlnire obișnuită a unor prieteni înaintea unui meci de fotbal.
Inițial ai fi crezut că este vorba despre roș-albaștri și așteptam să vină și Dinamo. Ulterior am aflat că și dinamoviștii erau la vestiare, că veniseră toți cu același autocar. Fiindcă aceste două echipe formează lotul naționalei de amputați a României, care se afla în cantonament la Mogoșoaia.
E rivalitate, să nu credeți că nu este, dar ea rămâne undeva, departe de iureșul din fotbalul obișnuit. Fiindcă jucătorii sunt prieteni. Uniți de tragedii, de durere, de neșansa de a se naște așa, în cazul unora, dar mai ales de aceeași pasiune.
FCSB, mult prea puternică
E de ajuns să-i vezi la încălzire, ca să înțelegi cât efort înseamnă să joci fotbal într-un singur picior. Nu pot folosi protezele, toți, mai puțin portarii, care nu au o mână, ajutându-te de cârje simple, de stradă. E un sport relativ nou chiar și la nivel internațional, iar tehnologia nu a avansat încă.
De la primele atingeri ale mingii, se vede diferența de calitate, net în favoarea celor de la FCSB, o echipă formată în urmă cu un an. Dinamo e la început, s-au adunat cu doar ceva mai mult de o lună înainte și jucau primul lor meci oficial. Pentru toți este însă un vis să ajungă să joace fotbal organizat.
„Au emoții, nu credeau că vor juca fotbal organizat”
Mihăilescu Tudorel (59 de ani), fondator, manager și portar explică cum a apărut FCSB amputați: „Eu joc fotbal de peste 50 de ani. Am jucat și la echipe normale, la liga a 4-a. Sunt și managerul naționalei de jucători ampuți și dar ne-am gândit să facem un campionat, cum au și alte țări. Și așa am făcut această echipă a FCSB.
Am vorbit cu domnul MM Stoica și a fost încântat. Acum, de curând a apărut și Dinamo, iar FRF organizează primul nostru campionat. Băieții au mari emoții, chiar și cei mai experimentați. Fiindcă mulți nu credeau să apuce să joace fotbal organizat.
Deocamdată suntem doar două echipe, dar așa au început și belgienii, de exemplu. Și avem speranțe că va mai apărea cel puțin una. Rapid a renunțat, dar de la Giurgiu se creionează o echipă, Podul Doamnei, care ar putea intra în campionat pe parcurs. Până acum, toți acești băieți jucau și se antrenau doar la echipa națională".
„Foarfecă”, pase cu călcâiul, goluri spectaculoase și sens unic
Meciurile nu au avut istoric. Roș-albaștrii s-au impus lejer, în primul joc cu 4-0 (2-0), în al doilea cu 5-0 (2-0). În deficit de pregătire fizică și omogenitate, Dinamo a ales să se apere mai tot timpul, iar FCSB a dominat copios. „Câinii” se încurajau: „Hai, ușor, nu vă duceți în atac, stați aici!”. O invitație pe care roș-albaștrii nu o puteau refuza.
Fiindcă au doi jucători de excepție, cu mult peste ceilalți. Ștefan Dogaru (21 ani) și Marian Sacacol (46 de ani). Primul este, de departe, vedeta României, inepuizabil. Se deplasează ca o nălucă, driblează, șutează, dă pase cu câlcâiul, încerarcă tot felul de execuții pretențioase. Este de neoprit.
Un talent nativ, din Curtea de Argeș. A încercat și o foarfecă inversă, un procedeu special: te proptești în cârje, te lași cu capul în jos, înainte, și încerci să lovești mingea cu călcâiul. S-a născut cu piciorul stâng nedezvoltat, dar iubește acest sport. Îl joacă de când se știe, alături de prieteni, în curtea școlii, fotbal normal.
Iar acum a ajuns să aibă deja oferte de la echipe din străinătate. Pentru el „rezultatul nu e așa de important, ci să jucăm. E rivalitate, dar nu așa mare, suntem și colegi la echipa națională, ne-am împrietenit. Adversari pe teren, prieteni în vestiar.
Dar noi vrem să fim campioni, să ajungem în Champions League și, de ce nu, să ne batem la trofeu”. E fan FCSB „de mic copil, iar idolul meu este Antoine Griezmann, de la Atletico Madrid”.
Colegul său, Marian Sacacol, e din Republica Moldova. Era motociclist, dar un accident a dus la pierderea piciorului drept. Profesor de sport, n-a renunțat, și în 2002 s-a apucat de fotbal. A jucat pentru Moldova, pentru Franța, până anul trecut, cu care a fost la două Mondiale și două Euro, iar acum evoluează pentru România.
El știe deja ce înseamnă Champions League. A fost acolo de trei ori, cu Paris FC, alături de care a cucerit și trei titluri de campion al Franței. Povestește că "în martie 2002, eram pe motocicletă și am avut un accident cu o mașină. Iar la 6 luni de la operație am plecat cu naționala Moldovei la un turneu la Soci. Așa am început.
Am vrut să joc fotbal de mic, dar viața m-a dus pe alte căi. Și acum pot să fac asta, îmi trăiesc visul. E nevoie de pregătire fizică, fiindcă efortul este foarte mare, dar cu pasiune, se poate. Și uite că ajungem să facem ce nu pot face chiar și valizii.
Fac toate mișcările posibile. Nu sunt bani în sportul ăsta, doar medalii și cupe, dar important e să faci ce-ți place. De aceea, le spun tuturor, găsiti-vă o pasiune și nu vă lăsați. Indiferent că sunteți normali sau cu handicap!”.
„Dacă nu puteți merge, târâți-vă, dar niciodată nu renunțați!”
La rândul său, Petru Canda (48 ani), un tip masiv, care face și power lifting și e și personal trainer la Hunedoara, e printre cei mai vechi de la Dinamo. A avut un accident la 19 ani și a rămas fără piciorul stâng. Și la dreptul se vede că a avut o operație gravă.
Spune senin că „la început a fost greu, dar iubesc fotbalul și, cu antrenamente, cu pregătire se poate ajunge la obiectivul propus. Fotbalul îmi oferă libertate, șansa de a face ceva ce nu mai credeam că pot face în viață. Chiar nu credeam că voi mai putea juca fotbal.
Lecția e ««Never give up!»». Acum ești jos, dar trebuie să mergi înainte, oricum ar fi. Dacă nu poți să mergi, te târâi și oricum trebuie să faci asta! Credeți în puterile voastre, nimic nu e imposibil, doar trebuie să vrei!
E rivalitate între noi, dar suntem colegi. Mai facem și glume între noi, acum îi mai șicanăm pe adversari, le zicem că să mai joace FCSB și în play-out, să vadă cum e! Aici, la noi, ei sunt mai buni, dar pentru noi sunt primele meciuri oficiale. O să încercăm să ajungem la nivelul lor și poate și peste".
Partidele s-au încheiat cu zâmbete, strângeri de mâini și îmbrățișări. Pozele s-au făcut la final, inclusiv împreună. Nu s-a jucat dur, nu s-au pus piedici cu cârjele. S-au făcut chiar și glume la câte un fault, „l-a lovit cu piciorul celălalt! Să ia galben!".
Când unul cădea, se oprea jocul, iar cei din jur, colegi sau adversari, îl ajutau să se ridice. Zâmbesc toți și învingători și învinși. A fost o zi bună pentru toți. Pentru două ore au uitat de cârje. Fiindcă dincolo de tragedii, durere, ori neșansă, îi unește pasiunea.
Verdict înainte de play-off: „La ce calitate avem, nu avem voie să pierdem vreun meci!”
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
