Fente cu Roxana Fleșeru » Rătăciţi în Bucegi » În tenişi şi cu trolerul pe munte

Articol de Roxana Fleşeru - Publicat luni, 07 martie 2016 00:00

Întotdeauna mi-au plăcut începuturile, atunci când pasiunea clocotește, când încrederea e până la cer și când nimic nu e imposibil. Aceasta este o poveste din perioada de început la Gazeta Sporturilor. Aveam doi ani în redacție și experiență puțină.

Vara lui 2007 a fost una nemiloasă, cu temperaturi extreme încă din iunie. Sursele GSP au ciripit că în timp ce în Capitală tocurile intrau în asfalt, la Piatra Arsă, unde se pregăteau atleții, era încă zăpadă.

Și, cum eram cea mai mica, am fost trimisă ca o crăiasă în căutarea frigului. În această aventură am pornit cu Alex Nicodim, fotoreporter, și Cristi Niţă, șofer. Două personaje cheie în dezvoltarea ulterioară a acțiunii.

Am plecat cu noaptea în cap pentru a prinde zăpada în aceeași zi în ziar. Toate bune, am ajuns la Bușteni, am urcat cu telecabina până la Babele. Eu și Alex, deși născut în Brașov, nu prea eram prieteni cu muntele.

- Cristi, tu ai mai fost la Piatra Arsă?
- Da, stați liniștiți.

Și am fost. Am căutat pe indicatoare culoarea traseului. Era galben. Așa că pe galben înainte. Era o zi superbă, soarele minunat, răcoarea de munte făcea bine creierelor încinse în București.

Știind că e puțin de mers de la telecabină până la cabana, m-am încălțat inspirat, în teniși. Din același considerent, probabil, Alex își pusese hainele într-un troler. Cu toate astea, înaintam în pas vioi.

Floricele de toate culorile, ici-colo un petic de zăpadă, aer curat. 30 de minute în pas vioi, o oră în pas mai puțin vioi și nici o cabană, nici un jnepen. Peisaje minunate. Alex, mai tânăr, era mereu înainte.

Atât de înainte încât la un moment dat am zărit doar trolerul. Apoi a apărut și el din prăpastie.
- Eee, am făcut niște poze la floricele.

De fapt, aparatul se rostogolise câțiva metri, dar asta aveam să aflu mai târziu.

În drumul nostru, oameni de toate vârstele. Zâmbitori, mereu salutând amabil.

- Mergeți la vârful Omu?
- Nu, la Piatra Arsă, spuneam aproape în cor.

Greșit. Chiar am ajuns pe vârful Omu. Dar ne-am dat seama abia după două ore și jumătate, când l-am atins. Evident, o luasem în direcția greșită a galbenului. Coborârea a fost rapidă, cu poteci scurtate și rostogoliri.

Am învățat că tenișii nu prea au aderență pe iarbă proaspătă, iar Alex că trolerul a fost mai ușor de controlat la urcare. Din redacție am primit hohote de râsete și o amânare indulgentă. Zăpada mai putea aștepta o zi.