Articol de Cristi Preda (foto) - Publicat miercuri, 12 septembrie 2012 00:00 / Actualizat marti, 11 septembrie 2012 20:30
Principalul furnizor de cai al armatei Imperiale a devenit un paradis uitat de mulţi, aşa cum poate îi stă bine oricărui paradis: urmaşii armăsarilor de cavalerie sînt evaluaţi la mii de euro şi galopează în concursuri ecvestre.
În 1792, Ministerul Armatei Austriece a arendat 9.810 hectare pentru ca la Rădăuţi să se înfiinţeze o herghelie uriaşă, cu 1400 de cai. E anul în care se organiza primul examen scris în Europa, la Cambridge.
Prima reţea de iluminat electric avea să ajungă la noi abia peste 90 de ani. Şi tot atunci, la aproape un secol distanţă, medicul Iuliu Weiner aducea prima minge de fotbal şi regulile jocului. Astăzi, în nordul ţării, 257 de cai smulşi din basm populează un tărîm greu de imaginat în zbuciumul de beton şi arşiţă al vieţii noastre urbane şi al orgoliilor noastre fotbalistice de liliput.
Rasa Shagya, adică armăsari arabi deveniţi mai robuşti, docili şi energici, transformaţi pentru nevoile militare, apoi cele de călărie şi de echitaţie. Rostuindu-şi copitele înainte de obstacol, fermecător de desfrînaţi pe păşuni şi uluitor de cuminţi cînd jinduiesc între mîinile stăpînului şi coama scînteietoare a iepelor cu nări fremătînd.
La Rădăuţi aproape poţi atinge cu sufletul acel simţ al calului care, spune o vorbă veche, îl împiedică să parieze pe oameni.
"Nu mai există stăpîni"
La Rădăuţi se creşte rasa Shagya, cai pursînge arab modificaţi pentru nevoile armatei, apoi pentru performanţă sportivă.
Îngrijitorii de la Mitoc, locul unde se află armăsarii şi iepele pentru montă, spun că cea mai mare problemă în pregătirea cailor e lipsa copiilor şi tinerilor care cu ani în urmă călăreau exemplarele şi le antrenau, implicit, pentru competiţii.
Semilibertatea. A fost condiţia esenţială pentru care austriecii au ales Rădăuţi drept herghelie principală pentru armata imperială. O sălbăticie controlată, în care caii beneficiau de culmile Bucovinei pe care să-şi exerseze viteza.
La împerechere se acceptau doar iepe care aveau minimum doi ani de păşunat alpin! Atît de apreciat era centrul rădăuţean încît în 1914 personalul şi materialul de prăsilă a fost mutat la Viena, ferit din calea războiului.
Cînd parcările acoperă hipodromul
Sediul hergheliei e la Răduţi, unde Corneliu Simota coordonează activităţile: concursuri şi demonstraţii ecvestre, cursuri de călărie, plimbări cu trăsura şi sania, vînzări de cai şi dresaj. Aici se află şi hipodromul, ale cărui dimensiuni au fost micşorate: blocurile au avansat, parcările au smuls din pămîntul pe care galopează bidiviii.
"E păcat, mai ales că sistemul de irigare pe care austriecii l-au gîndit acum mai bine de 200 de ani nici pînă azi n-a fost descifrat!", povesteşte doctorul Simota. Cu 15 km mai în nord, la Mitoc, se află armăsarii şi iepele. Patria unde nu există parcări.
Jinduirea armăsarului spre iepe
Acoperit cu mai multe rînduri de copaci, Mitocul înseamnă zeci de grajduri uriaşe, depozite de fîn şi boxe pentru armăsarii fabuloşi, iepele fremătînde şi mînjii suavi. Un îngrijitor aduce un Shagy alb spre ţarcul unde carnea e frămîntată în cercuri ample: doar armăsarii "alergaţi", pregătiţi cu goană zilnică, sînt apţi de montă.
Iar minunăţia îşi scutură coama ca spuma, nechează eliberator şi începe îndîrjit circuitul: copitele aruncă nisipul în văzduh, greabănul se unduieşte spre locul unde sînt cantonate iepele, ferit de garduri din lemn. De la vîrsta de trei ani un cal ajunge la dresaj. Există un program zilnic fix, adăpat şi hrană din zori, apoi, pe la ora 10, încă o repriză de alimente şi apă.
Ritualul libertăţii
În spatele grajdurilor se întind pajişti parcă nesfîrşite: aici se bucură de cer şi de iarbă o sută de iepe şi mînjii lor. Un ritual pe care îl urmează în fiecare zi. Deodată norii împînzesc dealurile, o ploaie uriaşă se pregăteşte: la primele trăsnete, mînjii se strîng sub burţile mamelor şi aproape că-şi leagă coamele într-o îmbrăţişare imposibilă.
"Mi-e milă de cai pentru că nu mai are cine să-i călărească", îmi povesteşte îngrijitorul în timp ce se şterge de primele picături mari de ploaie. "Nu mai sînt copii, tineri, prin sate. Toţi în străinătate, la cules sparanghel sau la muncă în construcţii", continuă bărbatul apropiindu-se de o iapă îngenuncheată ca un bătrîn de neastîmpărul unui nepot.
Sînt 60 de oameni care au grijă de 257 de cai. Şi nu mai există stăpîni să-i călărească, să le macine carnea spre forma pe care o cer sportul şi gloria.
Shagya, un cal de poveste
Dezvoltată în secolul XIX pe teritoriul Imperiului Austro-Ungar, rasa Shagya s-a consolidat cu precădere la Rădăuţi. Din pursîngele arab s-a născut un cal mai mare (480-530 kg), cu o talie superioară (148-157cm), menit utilizării în cavaleria uşoară, pentru gărzile de protocol, uşor de călărit în toate condiţiile de teren.
Astăzi, Shagya e adaptat la sport de performanţă, agrement şi călărie de anduranţă, avînd un caracter docil, pretabil concursurilor de dresaj şi obstacole. Din 2007, România e membru al Societăţii Internaţionale pentru Shagya Arab.
200 de cai în lume, 30 în România
Tot un cal arab, Gidranul e pe cale de dispariţie, doar 200 de exemplare aproximîndu-se că mai trăiesc pe glob. Aceşti cai, exclusiv roibi, cu capul mic, o forţă musculară rară, extrem de iuţi şi curajoşi, au fost crescuţi la Rădăuţi pînă la începutul anilor 2000, cînd au fost mutaţi la Herghelia Tuluceşti (Galaţi), apoi la Cislău (Buzău), unde se mai află astăzi doar 30 de exemplare.
12 herghelii de stat există în România, în judeţele Bistriţa, Buzău, Călăraşi, Timiş, Suceava, Constanţa, Braşov, Olt şi Galaţi
60 de mii de euro a fost cea mai mare ofertă pentru un cal de la Herghelia Rădăuţi, un armăsar Dahoman, în 2000
20 kg de hrană primeşte un armăsar Shagya la Rădăuţi, acesta avînd în medie o greutate de 500kg
