Articol de GSP - Publicat marti, 16 iunie 2009 00:00
Horaţiu Mălăele a mărturisit că tenisul nu e un hobby, e un mod de a exista
"Bine, ne întîlnim. Cum facem să joc un tenis?" A doua zi dimineaţă după ce fusese aplaudat frenetic de clujeni pentru rolul din "Podu'", Horaţiu Mălăele a sosit prompt la întîlnirea cu echipa "Gazetei". "Cu cine joc, cu el? Îl sparg!", l-a luat tare pe fotoreporterul Bodor Balazs. "Îmi dau seama după ce rachetă are", şi-a justificat optimismul. După cîteva schimburi, pronosticul se adeverise. Fileul părea prea înalt. Mingile ratate de Bodor erau acompaniate de exclamaţiile ironice ale actorului: "Da! E clar!". Nici reporterul n-a fost mai grozav. Noroc cu antrenorul Tudor Bunea, care i-a salvat lui Horaţiu Mălăele ziua de tenis. După un set disputat, Bunea a cîştigat cu 6-3. Mălăele a trăit intens jocul. Strigătele sale au cutremurat balonul ce adăpostea terenul de zgură. La final, după ce şi-a felicitat adversarul, a urmat discuţia despre sport.
- Presa franceză a elogiat filmul "Nunta mută". Sînteţi comparat cu Kusturica, regizorul ce a lansat recent un documentar despre Maradona. Ce sportiv v-ar inspira pentru un film?
- Să o luăm în ordine. «Nunta mută» e un proiect mai vechi, căruia i-am dat viaţă după foarte mult timp, cu multă răbdare. E un proiect pe care l-am gîndit acum vreo 35 de ani şi care a prins cheag şi contur abia anul trecut. Am avut o premieră fastuoasă la Paris zilele trecute, în anturajul unor prieteni buni de acolo, cum ar fi Costa-Gavras, un imens regizor cu care m-am împrietenit în timpul filmărilor de la «Amen». E curios şi puţin periculos că am avut mai mare succes în afara ţării decît în România. Apoi, comparaţia obsesiv-isterică cu Emir Kusturica nu e deranjantă, pentru că e un regizor mare, care a impus un anumit stil, o anume formă intelectuală de a vedea lucrurile. Eu personal mă detaşez în noţiunile mele estetice de Kusturica, pentru că gîndesc altfel cinematografia şi producţia cinematografică, nu am agresivitatea, nu am violenţa şi nu am formalismul lui Kusturica. De aceea, uneori comparaţia aceasta obsesivă este nu deranjantă, dar uluitoare, stîrneşte din punctul meu de vedere o continuă mirare. Ca să ajung la finalul întrebării dumneavoastră, evident că dacă ar trebui să fac un film despre un fotbalist, aş face un film despre un fotbalist pe care îl cunosc mai bine şi acela ar fi chiar Lucian Armand Mălăele, nepotul meu, care a făcut o carieră fulgerătoare şi în acelaşi timp efemeră. Stă în Tîrgu Jiul meu natal, oraşul de care vorbesc cu drag de cîte ori sînt întrebat şi este un prea fericit businessman. Se ocupă şi de fotbal, pregăteşte o echipă de fotbal în sală.
- De ce nu a reuşit în fotbal?
- A reuşit ce şi-a propus el. Personal, cred că avea talent pentru mult mai mult, dar din motive obiective şi din motive pe care le-am înţeles sau nu le-am înţeles, cariera lui a luat sfîrşit.
- L-aţi urmărit pe viu la meciuri?
- Evident. L-am urmărit şi era un fotbalist cum n-am văzut. Era uluitor, extrem de tehnic. Poate avea o mai mică rezistenţă în teren, avea o anduranţă limitată pentru un fotbalist profesionist. Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care a renunţat şi bine a făcut.
"Dragomir nu încearcă să fie Liiceanu"
- Ce personaj din lumea sportului are calităţi de actor?
- Sînt mai mulţi. Nu spun că sînt actori, se confundă ludismul din piaţa civilă cu meseria de actor. Este o prostie pe care, din indulgenţa mea şi a altor actori, o admitem. Sînt sportivi ludici şi în acelaşi timp spirite extrem de vii, pe care-i urmăresc de mult timp la televizor sau în viaţa lor publică, şi care îmi plac foarte tare. Să zic Rică Răducanu, să zic un neperformant sportiv ca Mitică Dragomir. Un om ca Mitică este un rău necesar, fără el nu se poate. Este înjurat şi adulat în acelaşi timp, este un tip fenomenal. Este cu atît mai fenomenal cu cît am şi o relaţie de prietenie cu el. Şi încă o dată fenomenal, cu cît este un iubitor de teatru şi asta îl angajează mai mult în imaginea mea. Vine cu soţia la toate premierele.
- Cum e Mitică Dragomir între prieteni?
- La fel. Omul nu se căzneşte să fie altfel şi bine face. Foarte mulţi care bagă capul în televizor încearcă să vorbească la fel ca Liiceanu. Ei au propria lor personalitate şi, în general, nu trebuie să copiem pe nimeni, tocmai din dorinţa de a rămîne noi.
- Vă deranjează cînd se spune că o echipă joacă teatru? E o exprimare nefericită?
- Poate că da. E o sintagmă care de fapt angajează într-un fel sau ascunde ceva murdar pe dedesubt. În momentul în care o faci, înseamnă că e un contract ilicit sau urmăreşte alte scopuri decît o angajare normală.
- Tudor Gheorghe mărturisea că l-a ajutat în carieră faptul că a practicat judo, pe plan fizic, dar şi psihic. Dumneavoastră jucaţi des tenis. De ce aţi ales acest sport?
- M-am izbit întîmplător de tenis şi a fost o izbitură atît de fatală încît am devenit una şi mi-e greu să mă mai despart. Nu e un hobby, e un mod de a exista şi un mod de a mă exprima. Joc tenis aproape în fiecare zi de 11 ani şi în urma unei operaţii de hernie de disc.
- Aveţi şi parteneri celebri, ca Ilie Năstase.
- Pe Ilie îl cunosc de foarte mult timp. E o prietenie de durată. În anturajul lui am cunoscut mari sportivi, precum McEnroe, Bahrami sau Leconte, ultimul m-a surprins cît e de hazos. Nu mă aşteptam. I-am cunoscut la o nuntă fabuloasă, a lui Ilie cu Amalia tîrgujianca, nuntă ce a avut loc într-un restaurant din complexul «Roland- Garros».
- Aţi urmărit scandalul din tenis?
- Am auzit că a fost un mic scandal, că Ilie şi Ţiriac au plecat mîhniţi de acolo. În alegeri, a la guerre comme a la guerre.
Reumatismul poliarticular l-a scutit de orele de sport
- Cînd aţi fost ultima oară pe un stadion?
- Cred că în toată viaţa mea am fost o dată sau de două ori. Nu iubesc această gregaritate a stadionului. De multe ori, cînd sînt meciuri importante, îmi place să le văd la televizor.
- Aţi practicat vreun sport?
- Am jucat tenis de masă. Am avut o selecţionată a teatrelor, eram destul de bine situaţi la un moment dat, dar destul de neserioşi ca să avem consecvenţă. Pînă la urmă am renunţat.
- Erau meciuri doar între actori?
- Nu, erau meciuri cu echipe de peste tot. Eram într-o categorie pingpongistică. Adică, eram într-un fel de «B» sau de «C». Aveam antrenor, era OK. Erau nişte jucători foarte buni. Spun asta în contextul în care m-am apucat de ping-pong, m-am apucat de tenis, de călărie şi am făcut toate sporturile lumii, cum se făceau în facultate şi mai apoi. Traseul stilistic al spectacolului de teatru, imediat după anii 70'-75', a fost într-un fel eminamente expresionist. Atunci se căuta foarte tare performanţa unui actor şi în datele lui fizice. Trebuia să fii un bun sportiv, ca să stai agăţat de toate ştăngile alea, erau spectacole de imagine şi de multă mişcare. Spun asta pentru că, paradoxal, viaţa mea stă sub semnul acestei fatalităţi. M-am îmbolnăvit de reumatism poliarticular cînd eram mic şi asta m-a scutit de toate orele de sport. Lenea mea şi felul meu de a fi din acel moment au fost imediat de acord cu chestia asta, să nu fac sport. N-am făcut sport aproape deloc pînă prin clasa a XII-a. Ca pe urmă să fac cu vîrf şi îndesat. Şi acum sînt dependent de sport. Adică a nu face sport, a nu mă mişca, în cadrul acestor două-trei ore de tenis, pe care-l fac zilnic, pentru mine e o mare frustrare. Revenind la ping-pong, am jucat şi cu Otilia Bădescu. Mă bătea deşi începeam meciul de la 19-0 pentru mine. Jucam pînă la 21 şi nu-i luam nici un punct.
Becali n-a fost încîntat de cadou
- Ce personaje din sport frecventează sala de teatru?
- Cred că destul de puţine. L-am văzut pe Mitică Dragomir. L-am văzut într-o perioadă, în care stătea mai mult în România, pe Mircea Lucescu, şi din cînd în cînd pe Ilie Năstase.
- Ce amintiri aveţi despre sport. Naţionala, Nadia. Care sînt amintirile legate de sport?
- Am văzut foarte multe meciuri de tenis legate de cuplul Năstase şi Ţiriac în copilăria mea. Evident am văzut toate performanţele acestei gimnaste fenomenale, care a fost Nadia, pe care am cunoscut-o ulterior şi am intrat într-o relaţie de amiciţie. L-am văzut la treabă în tinereţea mea pe marele Dobrin, cum l-am văzut apoi pe Hagi. Nu am memoria meciurilor. Sînt nişte oameni care au însemnat ceva pentru sportul românesc şi pentru viaţa noastră.
- Sînteţi şi grafician, şi caricaturist. V-a inspirat şi lumea sportului?
- Nu ştiu. Pomeneam mai la deal despre Dragomir. Am în computerul meu o caricatură destul de bună pe care i-am făcut-o cadou. Cum Gigi Becali are un cadou de la mine, n-aş putea să spun că e o caricatură, e mai mult o grafică satirică. Nu a fost prea încîntat cînd a văzut-o, după faţa pe care a făcut-o. Am avut expoziţie la Marriott şi i-am dus-o personal la birou. Nu cred că s-a supărat, pentru că, după cum spune un proverb, «prostul se supără, inteligentul zîmbeşte».
CV HORAŢIU MĂLĂELE
- S-a născut pe 1 august 1952 la Tîrgu Jiu
- A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" în 1975, în clasa profesorului Octavian Cotescu
- Actor, regizor, caricaturist, grafician şi scriitor
- A scris volumul autobiografic "Horaţiu despre Mălăele"
- La finalul anului trecut a debutat şi ca regizor de film cu "Nuntă mută". Pelicula se bucură de succes şi în Franţa, unde a fost difuzată în premieră pe 18 februarie sub numele "Au diable Staline, vive les maries!" (La dracu' cu Stalin, trăiască mirii!).
Nepotul îşi face echipă de futsal
Armand Lucian Mălăele a jucat fotbal la Pandurii, Astra, Extensiv, Petrolul sau Jiul. Tehnicul mijlocaş, poreclit "Briliantul" de fanii gorjeni, a debutat în prima ligă pe 21 aprilie 2001, într-un meci Astra- Ceahlăul. Nepotul actorului Horaţiu Mălăele a strîns doar 16 meciuri în primul eşalon, unde a marcat două goluri. Împreună cu fiica preşedintelui FRF, Raluca Sandu, Armand Mălăele (32 de ani) încearcă să găsească finanţatori pentru a înfiinţa o echipă de fotbal în sală la Tîrgu Jiu. Armand intenţionează să şi joace în campionatul de futsal.
"Sînt extrem de afectat cînd pierdem, uneori pe nedrept, înşelaţi de arbitri sau de noi înşine. Ca să mă protejez, de multe ori renunţ să mă uit la meciuri"
"În fotbal e o faună de o anume policromie, de o anumită moralitate. Ar fi nefiresc să nu fie aşa"
"Tenisul îmi creează un suport psihic bun şi totodată posibilitatea de a bea o bere"
"Nu se pune problema unei confruntări cu Ilie Năstase. El are geniul, noi avem racheta"
Horaţiu Mălăele a mărturisit că tenisul nu e un hobby, e un mod de a exista
"Bine, ne întîlnim. Cum facem să joc un tenis?" A doua zi dimineaţă după ce fusese aplaudat frenetic de clujeni pentru rolul din "Podu'", Horaţiu Mălăele a sosit prompt la întîlnirea cu echipa "Gazetei". "Cu cine joc, cu el? Îl sparg!", l-a luat tare pe fotoreporterul Bodor Balazs. "Îmi dau seama după ce rachetă are", şi-a justificat optimismul. După cîteva schimburi, pronosticul se adeverise. Fileul părea prea înalt. Mingile ratate de Bodor erau acompaniate de exclamaţiile ironice ale actorului: "Da! E clar!". Nici reporterul n-a fost mai grozav. Noroc cu antrenorul Tudor Bunea, care i-a salvat lui Horaţiu Mălăele ziua de tenis. După un set disputat, Bunea a cîştigat cu 6-3. Mălăele a trăit intens jocul. Strigătele sale au cutremurat balonul ce adăpostea terenul de zgură. La final, după ce şi-a felicitat adversarul, a urmat discuţia despre sport.
- Presa franceză a elogiat filmul "Nunta mută". Sînteţi comparat cu Kusturica, regizorul ce a lansat recent un documentar despre Maradona. Ce sportiv v-ar inspira pentru un film?
- Să o luăm în ordine. «Nunta mută» e un proiect mai vechi, căruia i-am dat viaţă după foarte mult timp, cu multă răbdare. E un proiect pe care l-am gîndit acum vreo 35 de ani şi care a prins cheag şi contur abia anul trecut. Am avut o premieră fastuoasă la Paris zilele trecute, în anturajul unor prieteni buni de acolo, cum ar fi Costa-Gavras, un imens regizor cu care m-am împrietenit în timpul filmărilor de la «Amen». E curios şi puţin periculos că am avut mai mare succes în afara ţării decît în România. Apoi, comparaţia obsesiv-isterică cu Emir Kusturica nu e deranjantă, pentru că e un regizor mare, care a impus un anumit stil, o anume formă intelectuală de a vedea lucrurile. Eu personal mă detaşez în noţiunile mele estetice de Kusturica, pentru că gîndesc altfel cinematografia şi producţia cinematografică, nu am agresivitatea, nu am violenţa şi nu am formalismul lui Kusturica. De aceea, uneori comparaţia aceasta obsesivă este nu deranjantă, dar uluitoare, stîrneşte din punctul meu de vedere o continuă mirare. Ca să ajung la finalul întrebării dumneavoastră, evident că dacă ar trebui să fac un film despre un fotbalist, aş face un film despre un fotbalist pe care îl cunosc mai bine şi acela ar fi chiar Lucian Armand Mălăele, nepotul meu, care a făcut o carieră fulgerătoare şi în acelaşi timp efemeră. Stă în Tîrgu Jiul meu natal, oraşul de care vorbesc cu drag de cîte ori sînt întrebat şi este un prea fericit businessman. Se ocupă şi de fotbal, pregăteşte o echipă de fotbal în sală.
- De ce nu a reuşit în fotbal?
- A reuşit ce şi-a propus el. Personal, cred că avea talent pentru mult mai mult, dar din motive obiective şi din motive pe care le-am înţeles sau nu le-am înţeles, cariera lui a luat sfîrşit.
- L-aţi urmărit pe viu la meciuri?
- Evident. L-am urmărit şi era un fotbalist cum n-am văzut. Era uluitor, extrem de tehnic. Poate avea o mai mică rezistenţă în teren, avea o anduranţă limitată pentru un fotbalist profesionist. Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care a renunţat şi bine a făcut.
"Dragomir nu încearcă să fie Liiceanu"
- Ce personaj din lumea sportului are calităţi de actor?
- Sînt mai mulţi. Nu spun că sînt actori, se confundă ludismul din piaţa civilă cu meseria de actor. Este o prostie pe care, din indulgenţa mea şi a altor actori, o admitem. Sînt sportivi ludici şi în acelaşi timp spirite extrem de vii, pe care-i urmăresc de mult timp la televizor sau în viaţa lor publică, şi care îmi plac foarte tare. Să zic Rică Răducanu, să zic un neperformant sportiv ca Mitică Dragomir. Un om ca Mitică este un rău necesar, fără el nu se poate. Este înjurat şi adulat în acelaşi timp, este un tip fenomenal. Este cu atît mai fenomenal cu cît am şi o relaţie de prietenie cu el. Şi încă o dată fenomenal, cu cît este un iubitor de teatru şi asta îl angajează mai mult în imaginea mea. Vine cu soţia la toate premierele.
- Cum e Mitică Dragomir între prieteni?
- La fel. Omul nu se căzneşte să fie altfel şi bine face. Foarte mulţi care bagă capul în televizor încearcă să vorbească la fel ca Liiceanu. Ei au propria lor personalitate şi, în general, nu trebuie să copiem pe nimeni, tocmai din dorinţa de a rămîne noi.
- Vă deranjează cînd se spune că o echipă joacă teatru? E o exprimare nefericită?
- Poate că da. E o sintagmă care de fapt angajează într-un fel sau ascunde ceva murdar pe dedesubt. În momentul în care o faci, înseamnă că e un contract ilicit sau urmăreşte alte scopuri decît o angajare normală.
- Tudor Gheorghe mărturisea că l-a ajutat în carieră faptul că a practicat judo, pe plan fizic, dar şi psihic. Dumneavoastră jucaţi des tenis. De ce aţi ales acest sport?
- M-am izbit întîmplător de tenis şi a fost o izbitură atît de fatală încît am devenit una şi mi-e greu să mă mai despart. Nu e un hobby, e un mod de a exista şi un mod de a mă exprima. Joc tenis aproape în fiecare zi de 11 ani şi în urma unei operaţii de hernie de disc.
- Aveţi şi parteneri celebri, ca Ilie Năstase.
- Pe Ilie îl cunosc de foarte mult timp. E o prietenie de durată. În anturajul lui am cunoscut mari sportivi, precum McEnroe, Bahrami sau Leconte, ultimul m-a surprins cît e de hazos. Nu mă aşteptam. I-am cunoscut la o nuntă fabuloasă, a lui Ilie cu Amalia tîrgujianca, nuntă ce a avut loc într-un restaurant din complexul «Roland- Garros».
- Aţi urmărit scandalul din tenis?
- Am auzit că a fost un mic scandal, că Ilie şi Ţiriac au plecat mîhniţi de acolo. În alegeri, a la guerre comme a la guerre.
Reumatismul poliarticular l-a scutit de orele de sport
- Cînd aţi fost ultima oară pe un stadion?
- Cred că în toată viaţa mea am fost o dată sau de două ori. Nu iubesc această gregaritate a stadionului. De multe ori, cînd sînt meciuri importante, îmi place să le văd la televizor.
- Aţi practicat vreun sport?
- Am jucat tenis de masă. Am avut o selecţionată a teatrelor, eram destul de bine situaţi la un moment dat, dar destul de neserioşi ca să avem consecvenţă. Pînă la urmă am renunţat.
- Erau meciuri doar între actori?
- Nu, erau meciuri cu echipe de peste tot. Eram într-o categorie pingpongistică. Adică, eram într-un fel de «B» sau de «C». Aveam antrenor, era OK. Erau nişte jucători foarte buni. Spun asta în contextul în care m-am apucat de ping-pong, m-am apucat de tenis, de călărie şi am făcut toate sporturile lumii, cum se făceau în facultate şi mai apoi. Traseul stilistic al spectacolului de teatru, imediat după anii 70'-75', a fost într-un fel eminamente expresionist. Atunci se căuta foarte tare performanţa unui actor şi în datele lui fizice. Trebuia să fii un bun sportiv, ca să stai agăţat de toate ştăngile alea, erau spectacole de imagine şi de multă mişcare. Spun asta pentru că, paradoxal, viaţa mea stă sub semnul acestei fatalităţi. M-am îmbolnăvit de reumatism poliarticular cînd eram mic şi asta m-a scutit de toate orele de sport. Lenea mea şi felul meu de a fi din acel moment au fost imediat de acord cu chestia asta, să nu fac sport. N-am făcut sport aproape deloc pînă prin clasa a XII-a. Ca pe urmă să fac cu vîrf şi îndesat. Şi acum sînt dependent de sport. Adică a nu face sport, a nu mă mişca, în cadrul acestor două-trei ore de tenis, pe care-l fac zilnic, pentru mine e o mare frustrare. Revenind la ping-pong, am jucat şi cu Otilia Bădescu. Mă bătea deşi începeam meciul de la 19-0 pentru mine. Jucam pînă la 21 şi nu-i luam nici un punct.
Becali n-a fost încîntat de cadou
- Ce personaje din sport frecventează sala de teatru?
- Cred că destul de puţine. L-am văzut pe Mitică Dragomir. L-am văzut într-o perioadă, în care stătea mai mult în România, pe Mircea Lucescu, şi din cînd în cînd pe Ilie Năstase.
- Ce amintiri aveţi despre sport. Naţionala, Nadia. Care sînt amintirile legate de sport?
- Am văzut foarte multe meciuri de tenis legate de cuplul Năstase şi Ţiriac în copilăria mea. Evident am văzut toate performanţele acestei gimnaste fenomenale, care a fost Nadia, pe care am cunoscut-o ulterior şi am intrat într-o relaţie de amiciţie. L-am văzut la treabă în tinereţea mea pe marele Dobrin, cum l-am văzut apoi pe Hagi. Nu am memoria meciurilor. Sînt nişte oameni care au însemnat ceva pentru sportul românesc şi pentru viaţa noastră.
- Sînteţi şi grafician, şi caricaturist. V-a inspirat şi lumea sportului?
- Nu ştiu. Pomeneam mai la deal despre Dragomir. Am în computerul meu o caricatură destul de bună pe care i-am făcut-o cadou. Cum Gigi Becali are un cadou de la mine, n-aş putea să spun că e o caricatură, e mai mult o grafică satirică. Nu a fost prea încîntat cînd a văzut-o, după faţa pe care a făcut-o. Am avut expoziţie la Marriott şi i-am dus-o personal la birou. Nu cred că s-a supărat, pentru că, după cum spune un proverb, «prostul se supără, inteligentul zîmbeşte».
CV HORAŢIU MĂLĂELE
- S-a născut pe 1 august 1952 la Tîrgu Jiu
- A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" în 1975, în clasa profesorului Octavian Cotescu
- Actor, regizor, caricaturist, grafician şi scriitor
- A scris volumul autobiografic "Horaţiu despre Mălăele"
- La finalul anului trecut a debutat şi ca regizor de film cu "Nuntă mută". Pelicula se bucură de succes şi în Franţa, unde a fost difuzată în premieră pe 18 februarie sub numele "Au diable Staline, vive les maries!" (La dracu' cu Stalin, trăiască mirii!).
Nepotul îşi face echipă de futsal
Armand Lucian Mălăele a jucat fotbal la Pandurii, Astra, Extensiv, Petrolul sau Jiul. Tehnicul mijlocaş, poreclit "Briliantul" de fanii gorjeni, a debutat în prima ligă pe 21 aprilie 2001, într-un meci Astra- Ceahlăul. Nepotul actorului Horaţiu Mălăele a strîns doar 16 meciuri în primul eşalon, unde a marcat două goluri. Împreună cu fiica preşedintelui FRF, Raluca Sandu, Armand Mălăele (32 de ani) încearcă să găsească finanţatori pentru a înfiinţa o echipă de fotbal în sală la Tîrgu Jiu. Armand intenţionează să şi joace în campionatul de futsal.
"Sînt extrem de afectat cînd pierdem, uneori pe nedrept, înşelaţi de arbitri sau de noi înşine. Ca să mă protejez, de multe ori renunţ să mă uit la meciuri"
"În fotbal e o faună de o anume policromie, de o anumită moralitate. Ar fi nefiresc să nu fie aşa"
"Tenisul îmi creează un suport psihic bun şi totodată posibilitatea de a bea o bere"
"Nu se pune problema unei confruntări cu Ilie Năstase. El are geniul, noi avem racheta"
