Un reportaj pe cît de dramatic, pe atît de amuzant despre coşmarul trăit de un suporter dinamovist la Nijmegen

Unul dintre suporterii "cîinilor" care a făcut deplasarea în Olanda povesteşte evenimentele care ar putea-o exclude pe Dinamo din Europa. "Hai, băăăă, că pleacă avionul!!!", mi-a ţipat în telefon unul dintre prietenii cu care plecam şi ajunsese, alături de alţi doi amici la aeroport. Cu o oră înainte de decolare, eu şi Ursu eram blocaţi pe podul Băneasa de un trafic cum rar vezi pînă şi în Bucureşti. Rectific. Cum des vezi!

Am calculat repede ce e mai grav: să pierd avionul sau să rămîn o lună fără permis. Am ales varianta B. Ca atare, am urmat calea contrasensului. În 10 minute eram la aeroport, iar după alte 20, în avionul care ne ducea la Bruxelles. La 13:00 am ajuns în Bruxelles, iar la 16:00 în Amsterdam, unde aveam rezervare la hotel. Muzeul Madame Tussaud, Amsterdam Arena, Redlight District, Coffee shop-uri. Aşa ne-am petrecut ziua de miercuri, ziua dinaintea meciului.

"Succes" în limba română
Joi, la 16:30, am plecat cu ceilalţi patru prieteni din Amsterdam spre Nijmegen, cu trenul. Galeria venea cu autocarele din Bruxelles. La 18:00 era în faţa gării din Nijmegen. Citisem pe Internet că stadionul este la cinci minute de mers pe jos. Ei bine, nu vă luaţi după tot ce scrie pe net. Am întrebat oamenii de ordine cum să ajungem, ne-au arătat direcţia, însă ne-au avertizat că e departe. Ajunsesem destul de devreme, aşa că am luat-o la pas. Interesant mi s-a părut că toţi poliţiştii din Nijmegen pe care i-am întrebat cîte ceva, după ce ne dădeau informaţia, încheiau urîndu-ne succes. Şi nu în olandeză sau engleză, ci în română!

Aşadar, îmbrăcaţi în alb şi roşu, cu goarne, steaguri şi fulare, am plecat pe jos spre stadion. "Nu ne-or perpeli ăştia p-aici, mă, dacă ne văd că sîntem cu Dinamo?", întreabă Chioru. "Ce-ai, mă, eşti nebun? Ăştia se bat cu ăia de la Ajax, Feyenoord...Ce treabă au cu noi?", răspunde Şarpe liniştit.

Într-adevăr, nu după mult timp ne ajunge din urmă un grup de fani al celor de la NEC Nijmegen. La fel ca noi: goarne, steaguri, fulare, numai că alte culori. "Good luck, boys!", ne-au urat zîmbitori şi ne-au arătat calea spre stadion. Le-am urmat indicaţiile, dar, la un moment dat, am ajuns într-o intersecţie unde ne-am blocat.

Cum stăteam şi ne uitam peste copaci, poate-poate vedem stîlpii de nocturnă, dintr-o maşinş care aştepta la semafor coboară un poliţist. "Salut, băieţi! Nu o luaţi înainte, că, la următoarea intersecţie e punctul de întîlnire al celor de la NEC şi cred că e mai bine să vă evitaţi. Mergeţi în dreapta şi, cînd ajungeţi la secţia de poliţie, faceţi stînga. Succes!", ne spune cu un zîmbet de parcă eram amicii lui de-o viaţă. "Aaa, la noi e interzis să bei alcool pe stradă", îi atrage atenţia prietenului nostru Ovidiu, care, pe lîngă însemnele lui Dinamo, căra după el şi o cutie de bere.

Prima fumigenă
Am ajuns la stadion în timp util. Ne-am aşezat în peluză şi am început să cîntăm. "Bă, dacă nici p-ăştia nu-i batem…", se aude Chioru' în pauza dintre două scandări. Eram cam 150 de suporteri cînd a început meciul, dar mai era un autocar cu fani pe drum. "Unii sînt cu Elias, fostul lider, alţii cu Barbă, actualul. Au venit separat", se aud voci prin peluză. "Aoleu! Poate se iau ăştia la bătaie între ei", mă gîndesc din perspectiva omului neutru.

"Dinamo! Luptă, Dinamo!". Sîntem peste fanii lui NEC, dar NEC este peste noi în careu. Prin minutul 25 apar şi ceilalţi suporteri. Parcă se aude şi mai tare: "Haaaaaaaide, Dinamo Bucureşti! Luptă dacă ne iubeşti!". Dar Dinamo nu ne iubea deloc. La un moment dat, toate capetele din faţa mea s-au îndreptat spre stînga.

Mă uit şi eu şi, deşi nu a fost cel mai înspăimîntător lucru pe care l-am văzut în viaţa mea, am simţit fiori reci. Se aprinsese o fumigenă. "De ce, măi băieţi?", întreabă retoric un om mai în vîrstă din dreapta mea. Din fericire, prima fumigenă s-a aprins, a ars şi s-a stins la noi în peluză. Nu şi următoarele. Încă una a aterizat printre suporterii lui NEC, iar cea care a declanşat războiul, pe teren, lîngă un jucător al gazdelor.

Începe măcelul
Deja îmi venea să-mi trag palme că am străbătut atîtea mii de kilometri, să pierdem (între timp se făcuse 1-0 pentru NEC, dar nu mă mai uitam pe teren) şi să mai las şi cîţiva dinţi prin Olanda! Începe un fel de tenis cu fumigene, cu suporterii dinamovişti la serviciu. Noi le aruncam la ei, ei la noi şi tot aşa, pînă se stingeau.

"Ăştia n-au, frate, poliţie?", întreabă Ursu cu chipul împietrit de spaimă. Eu deja mă gîndeam să ies, dar era imposibil. Şi nu, poliţie nu era. Erau doar cîţiva stewarzi care nu se pregătiseră pentru aşa ceva. Şi-a-nceput cafteala! Vreo 20 de olandezi au ajuns lîngă paravanul de sticlă ce îi despărţea de noi. "Dacă trec ăştia la noi iese măcel", spune suporterul mai în vîrstă de lîngă mine, în timp ce îndepărtează spre un loc mai sigur. "Da, mamă, sînt bine. Nu, exagerează ăştia la televizor", încearcă Şarpe să o liniştească pe maică-sa, care îl sunase din ţară. Dinamo tot nu reuşea să egaleze, dar era ultima mea grijă.

Vjjjjjjjj…..poooc! O bucată de fier de vreo jumătate de kil a căzut la cîteva scaune de mine. A fost momentul cînd am început cu adevărat să mă tem că nu voi pleca întreg acasă. Mi-am pus geaca în cap, mi-am făcut cruce cu limba şi mă gîndeam la ce va urma. Între timp, ai noştri cu ai lor se căsăpeau pe garduri. Un dinamovist se urcase pe gard, îşi scosese cureaua şi altoia olandezi. Scaunele zburau dintr-o parte în alta, iar o baterie de telefon lansată din partea olandeză a peluzei a lovit în cap o femeie, angajată a clubului Dinamo.

Poliţia apare tîrziu
Inima apăsase de mult acceleraţia şi înghiţeam nod după nod. Mi-era atît de frică, încît am luat în calcul varianta să sar în teren dacă ăia intră peste noi. "Ce-aţi făcut, mă nenorociţilor, iar ne-aţi făcut de rîs afară? Vedeţi că vă aşteaptă poliţia afară să vă încingă", îmi spune la telefon un prieten din ţară. De parcă nu eram eu deja înghesuit de frică, acum mă şi vedeam trecînd printr-o pădure de bastoane.

Poliţiştii au intrat în miezul luptei, la abia vreun sfert de oră după ce a început. Mă uit pe teren şi văd că se terminase meciul. Privesc tabela. Tot 1-0. Localnicii care părăseau stadionul ne arătau, cu ajutorul degetului mare plimbat pe gît, că ne omoară afară.

Gîndindu-mă că măcar cîţiva nu glumesc, am paralizat de frică. Uram Olanda, voiam acasă. "Cum ajungem noi la gară, mă?", ne întreabă Ovidiu. "Eu nu plec de aici. Dorm în stadion pînă dimineaţă", îi zic. Îmi doream din toată inima (şi am observat că era o dorinţă comună) să ne ia poliţia şi să ne ţină la secţie. Am stat în curtea din spatele peluzei o oră jumate, timp în care am făcut scenarii cît pentru zece filme. "Bă, cum ne luăm noi maşinile de aici?", vorbeau nişte băieţi care parcaseră lîngă stadion.

"Cum ajungem la gară?"
Momentul cînd spaima mi s-a transformat în frică turbată a fost cînd la gardul stadionului au apărut vreo zece olandezi. Nu aruncau cu nimic, nu urlau. Şi asta m-a speriat. Aveau figurile reci ale unor ucigaşi plătiţi. "Ăştia sînt trimişi momeală. Mai sînt 200 în spatele lor", se aude vocea tremurîndă a lui Chioru, care se ascunde după un autobuz: "Stau dracu' aici, poate au pistoale". Eu mă gîndeam doar cum să-i conving să ne bată mai puţin. Băieţii erau însă de la poliţie, îmbrăcaţi civil. Suporterii care veniseră cu autocarele erau mai puţin panicaţi, dar nouă, care trebuia să mergem o juma' de oră pînă la gară, ne tremura carnea de frică. A venit într-un final şi escorta poliţiei. Nici dacă îl vedeam pe Dumnezeu nu mă bucuram atît. Au ieşit şi jucătorii şi oficialii lui Dinamo. S-au uitat la noi ca la nişte proscrişi şi au urcat în autocar. Erau trei autocare de suporteri, cel al jucătorilor şi cîţiva fani pe jos, în spatele lor. Noi eram unii dintre ei.

Stadionul era în mijlocul unui parc imens, motiv în plus de spaimă. Parcă auzeam foşnete în pădure, parcă vedeam ochii fanilor lui NEC pîndind de după boscheţi şi aşteptînd să scăpăm de escortă. Vedeam pixelat de frică şi stăteam în spatele unei dube de poliţie, care îmi dădea oarece siguranţă. Numai că, ieşind de pe aleile parcului şi ajungînd la şosea, autocarele au accelerat şi au dispărut în noapte, cu tot cu escortă. "Pînă aici ne-a fost!", strigă Ursu', punîndu-şi mîinile în cap. Rămăsesem cîţiva suporteri români pe o stradă cu pădure de-o parte şi de alta. "Cum să joci, mă, cu Boştină", se aude Chioru' la un moment dat, în timp ce noi pornisem într-o călătorie kamikaze spre gară.

Taxiul speranţei
Nu l-a băgat nimeni în seamă. Aveam atitudinea oamenilor resemnaţi cu gîndul că şi-o vor lua. Capul parcă mi-era pus pe rulmenţi. Mă uitam cînd în stînga, cînd în dreapta şi pregătisem deja eschivele. Am făcut schimb de haine între noi, în aşa fel încît să nu se vadă la nici unul însemnele dinamoviste. Chioru' şi-a aruncat pînă şi goarna de care era atît de mîndru. Orice om de pe stradă mi se părea dubios şi îl vedeam împotriva noastră. "Uite, bă, poliţia! Hai la ei!", zice Ovidiu. Pentru a nu ştiu cîta oară în acea seară m-am bucurat să văd poliţie.

"Puteţi să ne ajutaţi să găsim 2 taxiuri pînă la gară. Ne e frică să mergem pe jos", i-am rugat pe poliţişti, explicîndu-le situaţia. "Staţi liniştiţi, băieţi, nu vă lăsăm aici", spune unul din ei. O promisiune care mi-a luat una din numeroasele pietre de pe inimă. Într-adevăr, nu ne-au lăsat. Taxiul în care m-am suit era cea mai frumoasă maşină pe care am văzut-o vreodată, iar şoferul, cel mai bun om din istorie. La gară, eu deja scăpasem de griji. "Dacă ne aşteaptă ăştia aici, frăţiorule?", ne întreabă Chioru', omul cu scenariile cele mai pesimiste. "Au camere în gară, nu cred că ne atacă aici", îi răspund, mai mult încurajîndu-mă pe mine.

Trenul îl pierduserăm, însă am luat unul către Hertogenbosch. De aici trebuia să prindem o legătură către Utrecht, de unde era tren spre Amsterdam. Am pierdut legătura, aşa că am luat un autobuz condus de un şofer care, nu exagerez, cred că avea 75 de ani. "Tataie, te rugăm!", îi strigă Şarpe, după care se îndeasă în scaun şi adoarme. La fel am făcut şi noi pînă la Uttrecht, de unde am luat trenul spre Amsterdam. După cinci ore de mers cu trenul şi cu autobuzul, timp în care am văzut mai multe gări ca un ceferist în prag de pensie, am ajuns de dimineaţă la Amsterdam fără configuraţia corpului schimbată, parcă încîntaţi că am trăit la limită experienţa de la Nijmegen. "Dacă ne duceam la meci, ne uitam, veneam şi ne culcam, ce mai povesteam noi acasă, Chiorule?", se aude Şarpe, în timp ce ne tîram spre hotel.