Ce nu știai despre Jorginho, noua armă de la Arsenal. Părinții i-au închis ușa: „Vrei să renunți acum? După tot ce-ai suferit?”

Articol de Alexandra Nistoroiu (Libertatea) - Publicat sambata, 25 februarie 2023 11:13 / Actualizat sambata, 25 februarie 2023 11:13

Când avea 5 ani, tatăl lui l-a întrebat pe Jorginho ce vrea să fie când va fi mare. A spus: „fotbalist". Tata a încercat să-l testeze: „Dar să fii fotbalist nu e cum vezi la TV. Te vor răni, vor fura de la tine, te vor face să plângi. O să vrei să renunți. Deci, ce vrei să fii când o să te faci mare?" Copilul Jorginho a răspuns din nou: fotbalist.

Opt ani mai târziu, i-a fost din nou testată încrederea în visul său. Se afla în tabăra de fotbal din Guabiruba, Brazilia. Condițiile nu erau ideale.

„Camerele noastre erau jegoase. Mâncam același lucru de trei ori pe zi. Dușurile nu aveau apă caldă, nici măcar iarna. Afară, bande de tâlhari încercau să ne jefuiască", povestește fotbalistul lui Arsenal, într-un text la persoana I pentru The Players Tribune.

Răul adevărat a fost însă demisia doamnei care făcea curățenie, pentru că nu fusese plătită pentru munca ei. Jucătorii au fost împărțiți în grupuri de câte 5 și urmau să se ocupe cu rândul de curățenie.

Dar într-o zi un grup n-a făcut, apoi următorul. Și tot așa. După câteva săptămâni, mizeria era insuportabilă, mai ales la toalete, povestește Jorginho. Chiar atunci a primit vizita mamei sale.

„S-a dus la baie. Când s-a întors, a spus: „Ia-ți lucrurile. Noi mergem acasă." Am spus: „Mamă, nu merg". Ea a răspuns: „Știu că acesta este visul tău. Dar fiul meu nu va trăi așa". I-am spus că dacă mă va forța să merg acasă și nu devin fotbalist, voi da vina pe ea pentru tot restul vieții", scrie Jorginho.

I-a spus mamei sale: „Aceasta este șansa mea. Nu-mi pasă ce am de suferit. Pot mânca aceeași mâncare timp de 10 zile. Pot să merg la o toaletă murdară. Asta e nimic!". Apoi, mama lui a plecat în lacrimi. Jorginho se referă la acea amintire drept "Unul dintre cele mai grele momente din viața mea".

Mama lui Jorginho l-a învățat să joace fotbal

Jorginho spune că a moștenit tot talentul de la mama lui.

„Tata se enervează când spun asta, dar, tată, știi că e adevărat. Mama vine dintr-o familie de fotbaliști și încă joacă și astăzi. Când aveam cinci ani, se juca cu mine pe plaja de lângă casa noastră. Ne distram, dar dacă făceam o greșeală, îmi explica: nu pune piciorul așa, fă astfel", relatează fotbalistul.

„Dacă făceam ce spunea ea mergea, și-mi ziceam: Caramba, are dreptate. Era foarte strictă. Dacă ratam niște pase simple… se lua de mine. Și mă gândeam: Hei, am doar cinci ani! Haha. Dar voia ce era mai bun pentru mine".

Experiența din Verona: „Un milkshake de la McDonalds”

La 15 ani, Jorginho a semnat un contract cu Verona și s-a mutat acolo din Brazilia. L-au cazat într-o veche mănăstire, cu alți cinci jucători într-o cameră mică în care erau trei paturi suprapuse. Condițiile erau modeste, dar era plin de entuziasm. „Italia! Totul e posibil acum".

Trăia cu 20 de euro pe săptămână, pe care-i primea de la agentul lui. Îi cheltuia mereu pe aceleași lucruri: „5 euro să-mi sun familia în Brazilia, încă câțiva pentru șampon, deodorant și pastă de dinți. În weekend, foloseam restul de bani într-un internet cafe ca să vorbesc cu familia și prietenii pe MSN".

„Uneori, când chiar voiam să-mi fac o bucurie, mergeam în piața centrală din Verona și-mi cumpăram un milkshake la McDonalds. Costa un euro. Cartofi prăjiți? Burger? Uită de asta. Happy Meal-urile erau pentru copiii bogați. Apoi stăteam pe o scară în colțul pieței și priveam. Observam oamenii venind și plecând. Mă uitam la păsări și la turiști și-mi lăsam gândurile libere. Așa îmi petreceam după-amiezile de sâmbătă".

Conflictul lui Jorginho cu părinții: „Dacă apari la ușa mea, nu o să deschid”

Era o existență singuratică. Și-a petrecut un an și jumătate așa. Trăia doar pentru fotbal. Apoi, la 17 ani, când a început să se antreneze cu profesioniștii la Verona, a avut un conflict cu agentul său, care l-a tulburat foarte mult.

„Suferisem doi ani într-o tabără de fotbal jegoasă din Brazilia. Petrecusem 18 luni cu 20 euro pe săptămână în Italia. Iar acum asta? Mi-am sunat mama plângând: «Mamă, am terminat. E prea mult pentru mine. Mi-e dor de tine. Vin acasă»".

Se vedea deja înapoi în Imbituba. Dar mama lui i-a spus: „Ușa va fi închisă. Nu vii acasă! Dacă apari la ușa mea, nu o să deschid". Jorginho era șocat. Părinții erau divorțați, așa că l-a sunat pe tatăl său. Credea că va putea locui cu el. Dar acesta i-a spus că și ușa lui era închisă.

Apoi părinții l-au sunat împreună și i-au explicat: „Jorge, te antrenezi cu profesioniștii și vrei să renunți acum? După tot ce-ai suferit? Nu are sens. Ai încredere! Mergi mai departe! Visul tău va deveni realitate".

Sora lui mai mare i-a povestit mai târziu că, după ce a închis telefonul, mama sa a izbucnit în lacrimi. Acum, fotbalistul e recunoscător că părinții săi au fost duri când a trebuit să fie așa.

„Tatăl meu spunea că arăt ca un fugar!”

În ianuarie 2014, Jorginho a început să joace pentru Napoli, loc în care suporterii își tratează fotbaliștii ca pe niște zei. „Nu puteam merge la supermarket. Nu puteam merge în parc. Nicio șansă!! Îmi trăgeam șapca până la nivelul ochilor și mă ascundeam sub un hanorac cu glugă. Tatăl meu spunea că arăt ca un fugar!"

I-a iubit pe napolitani, cu adorația și haosul lor. I-a fost foarte greu să-i părăsească după 4 ani și jumătate.

View this post on Instagram

A post shared by Jorginho Frello (@jorginhofrello)

„Am folosit criticile drept combustibil"

Începutul sinuos la Chelsea l-a făcut să-i fie și mai dor de Napoli. „Cu toții ne amintim ce spuneau despre mine, nu? Eram prea lent. Eram prea slab. Că eram fiul lui Sarri. Mamă, m-a înfuriat atât de mult. M-au subestimat. Am avut un start problematic la fiecare club cu care am fost. Fiecare club."

„Când ajunsesem la Verona, nimeni nu m-a dorit. M-au împrumutat la divizia a patra. Nimeni nu m-a vrut acolo. Dar am continuat să muncesc și am câștigat respect. M-am întors la Verona și am urcat în Serie A. Am avut un an greu și la Napoli, apoi a venit Sarri și a schimbat totul. Deci chestiile de la Chelsea? Pff! Am folosit criticile drept combustibil. Mă gândeam: Acești oameni vor fi rușinați".

„Și acum stau aici cu un titlu de Europa League și un titlu de Champions League. Deci tuturor criticilor vreau să spun doar un lucru: Mulțumesc. Într-adevăr, vă mulțumesc tuturor".

De ce a ales squadra azzurra: „Mă simt italian"

Jorginho scrie și că i-a fost ușor să aleagă naționala Italiei. Brazilia nu i-a dat cu adevărat o șansă să-și împlinească visul.

„Italia m-a ales să joc pentru ea, deși eram născut în altă țară. A fost foarte important pentru mine. De asemenea, străbunicul meu era italian, ceea ce mi-a permis să joc pentru Italia. Mă simt italian. Mi-am petrecut aproape jumătate din viață aici. În fiecare zi iubesc țara asta mai mult și mai mult. Și nu o să uit niciodată că, atunci când am avut nevoie, Italia m-a ajutat. Deci cum să-i întorc spatele când Italia avea nevoie de mine?".

Crede că Mancini a fost un element-cheie în revenirea Italiei: „Unii antrenori își forțează jucătorii să se adapteze la stilul lor preferat. El își adapta stilul la jucători. A văzut că nu eram foarte impresionanți fizic, dar puteam să pasăm și să ne mișcăm. Puteam să jucăm. A ieșit destul de bine".

Jorginho a ratat un penalty în finala Euro și spune că nu va uita niciodată acel moment. "E greu de descris cum e să dezamăgești o întreagă națiune. M-am rugat să mă salveze Gigio. Când a făcut-o, m-am prăbușit pe gazon. Nu îmi venea să cred că eram campioni europeni".

31 de aniare Jorge Luiz Frello Filho, cunoscut drept Jorginho

Întoarcerea la Verona

Săptămânile după Euro au fost magice pentru el. A petrecut ceva timp în Verona și a vizitat din nou mănăstirea unde a locuit în adolescență. Apoi s-a dus în piața centrală, a intrat la McDonalds și și-a cumpărat un milkshake. S-a așezat în colțul unde stătuse multe după-amiezi ca adolescent.

Am închis ochii și m-am întors în timp. Și parcă puteam vedea varianta mea la 15 ani stând acolo lângă mine. Nimeni nu l-a băgat în seamă. Nimeni nu știa despre dorul lui de casă sau despre conversațiile pe care le purta cu părinții săi. Era doar un copil timid și slab, care sorbea un milkshake de un euro. Dar știam despre toate greutățile pe care le îndurase și despre cele pe care urma să le îndure. Așa că m-am aplecat și am șoptit același lucru pe care l-aș spune fiecărui copil care urmărește un vis. I-am spus: «Nu renunța, omule! Orice s-ar întâmpla, nu renunța!»