Luminiţa Paul despre descărcările de furie din sport » Cît de mult ajută?

Le vedem şi în sport. Sînt îndreptate spre rachetă, spre tricou, poate spre arbitru sau antrenor. Cît de mult ajută ele însă?

El pleacă trîntind uşa, iar ea apucă primul obiect care-i e la îndemînă, de obicei o vază, poate o veioză, dar vaza e cea mai bună, şi îl aruncă puternic, cu sete. Tot de obicei, obiectul ajunge la destinaţie, uşa adică, după ce ceasta se va fi închis şi el va fi plecat. Efectul e maxim, zgomotul sonor, cioburile împroşcate în toate direcţiile. Se cheamă că am asistat, aproape un clişeu în filme şi seriale, uneori şi în viaţă, la o scenă de descărcare a furiei. Pentru că asta e ideea: nu să-l loveşti pe el/ea, ci să spargi ceva, să distrugi, să rupi. Ca să te eliberezi. Ca să laşi emoţiile rele să se scurgă o dată cu cioburile, frînturile, firimiturile de sticlă şi plastic.

Zilele trecute, în cantonamentul lotului naţional de sabie masculin de la Cheile Grădiştei, s-a realizat o simulare. Am ieşit din film, am intrat într-o zonă de nonficţiune. Simulare înseamnă, în acest caz, reproducerea cît mai fidelă a unei zile de concurs, cu orele de asalt şi orele de pauză, cu arbitri, cu mîncare de la pachet, cu atmosferă de fond.

Totul pentru a pregăti, şi în acest fel, Mondialele care se apropie. La un moment dat, unul dintre tinerii aspiranţi din lot, nu contează numele lui, s-a enervat după un asalt ratat. Imediat, şi-a scos masca, a lăsat-o să cadă şi chiar a lovit-o cu piciorul. De fapt, el şi oricine de acolo şi de oriunde ştia că ea nu era nici un pic vinovată de eroare. Dezgustul era îndreptat spre sine, nervii poate spre adversarul mai abil, iar masca a devenit, pentru cîteva clipe, vaza.

Antrenorul Mihai Covaliu n-a aşteptat nici o secundă. A ţîşnit de la locul lui şi s-a îndreptat spre elevul lui, apoi a început să-i vorbească pe un ton jos şi apăsat, cu mîinile pe umerii lui. Cît mai convingător cu putinţă. I-a spus că niciodată nu-l va ajuta să-şi brutalizeze masca. Ori lama, ori alt obiect din jur. Că acelea nu poartă vina pentru greşeala lui. Că, preocupat să-şi verse furia pe ceva sau pe cineva, îşi va pierde concentrarea. Şi e, probabil, lucrul cel mai rău care ţi se poate întîmpla într-o dispută sportivă.

Ne place uneori să vedem jucători de tenis rupînd rachete. Simţim un val de adrenalină inundîndu-ne. Una, două, trei, patru. Pe ultima nici n-a mai scos-o din punga de plastic, vezi cazul Baghdatis la Australian Open acum cîţiva ani. Goran Ivanisevici plătea amenzi imense de-a lungul unui an din acelaşi motiv, numărul ajungînd la nivelul zecilor. La un moment dat, în 2000, într-un turneu de la Brighton, a fost nevoit să abandoneze pentru că nu mai avea nici o rachetă în geantă, le distrusese pe toate. Mai tîrziu, după ce s-a retras, croatul îl indica drept urmaş demn la acest capitol pe Marat Safin, o altă sperietoare a producătorilor de rachete.

Nu e însă plauzibil ca Ivanisevici sau Safin să fi reuşit mai mult în carieră dacă şi-ar fi controlat nervii? Ca adolescent, Roger Federer avea aceeaşi metodă de a se descărca. Cînd şi-a găsit echilibrul şi a început să domine tenisul, a făcut-o şi pentru că a eliminat manifestările de frustrare cu ţintă distructivă. Pe Rafael Nadal l-a ameninţat în copilărie unchiul Toni că dacă va rupe vreodată o rachetă nu-l va mai avea drept antrenor. Poate că asta l-a ajutat. Djokovici nu era nici el străin de obiceiul respectiv. De cînd a devenit lider mondial, a mai spart doar una-două rachete. Metoda pare să fi funcţionat doar în cazul lui John McEnroe, care se calma şi juca mai bine după ce-şi disipa furia, dar el e excepţia.

Pînă la urmă, nervii se pot descărca. E chiar bine s-o faci uneori, ca să te eliberezi. În acelaşi timp, ar fi util să nu uiţi că nu racheta, masca, paleta sau tricoul sînt de vină. Şi nici vaza. Pînă la urmă, tot tu strîngi cioburile, el a ieşit deja pe uşă.