Articol de Luminiţa Paul - Publicat joi, 29 noiembrie 2012 00:00 / Actualizat joi, 29 noiembrie 2012 12:20
Iolanda Balaş a fost introdusă în Hall of Fame al atletismului în prima grupă. Cum vor fi lucrurile peste 10 sau 50 de ani?
A fost chemată prima pe scenă şi, deşi a experimentat în viaţă şi în carieră fiori de tot felul, s-a simţit teribil de emoţionată. Mai emoţionată decît atunci cînd se concentra, cu ochii pe grămăjoara de nisip unde urma să aterizeze, iar crainicul arenei anunţa: "Linişte, sare Iolanda Balaş!". Şi, adaugă doamna care va împlini peste puţine zile 76 de ani, "mă bucur că am apucat să trăiesc acest moment".
Dacă Iolanda Balaş ar fi concurat în zilele noastre, performanţele ei ar fi putut să fie comparate cu cele ale lui Usain Bolt. Chiar l-ar fi întrecut copios la numărul de recorduri mondiale stabilite, 14, şi la cel al victoriilor consecutive, un uluitor 150. Ar fi cîştigat sute de mii de euro pentru cele două titluri olimpice şi cele două europene. Cu siguranţă, ar fi devenit măcar de două-trei ori campioană a lumii, în anii '60 Mondialele neexistînd în calendarul atletic.
Tot ceea ce a reuşit în carieră are greutate uriaşă tocmai pentru că a fost obţinut în acele vremuri în care condiţiile de concurs erau incomparabile cu cele de azi. Nisip în locul saltelei cu burete. Pantofi personalizaţi, croiţi după piciorul atletului? Să fim serioşi! Tricouri din nu ştiu ce material care absoarbe sudoarea şi aeriseşte pielea? Păi, bumbacul ce avea? Măsurătoare electronică a înălţimii ştachetei? Nu, ruleta clasică era de bază.
În lumea aceea, romantico-sărăcăcioasă, o atletă din România era stăpîna absolută, intangibilă, a unei probe. De aceea a şi fost desemnată Iolanda Balaş în prima grupă de sportivi introduşi în Hall of Fame al federaţiei internaţionale. De aceea a urcat pe scenă în timpul galei de la Barcelona alături de alţi campioni care au lăsat urme adînci în istoria atletismului. Şi s-a simţit mai emoţionată decît oricînd, sentiment care nici el parcă nu aparţine timpurilor contemporane, ci celor desuete acum ale anilor '60.
Tocmai din acest motiv mi se pare o nedreptate cînd aud sintagma "iar am pierdut româneşte". Nu noi am inventat înfrîngerea şi nici măcar n-am patentat un model pentru aşa ceva! Nu e corect să ne revendicăm ceva ce se distribuie generos tuturor. Pînă la urmă, în sport, cei care cîştigă sînt foarte puţini şi nu invers. Iar România a cîştigat mult, dovadă această recunoaştere minunată la aniversarea centenarului IAAF. Poate mai mult decît ar fi o medie normală pe cap de locuitor. Şi nu doar în atletism. Să ne gîndim un pic la gimnastică, la canotaj, la lupte, la kaiac-canoe, la box, la scrimă. Şi aşa mai departe.
Problema în sportul românesc nu e trecutul. Trecutul e cel care continuă să strălucească, trimiţînd periodic raze de mîndrie pe obrazul unei naţii care a devenit pretenţioasă, exigentă şi prea puţin dispusă să se bucure. Problema o reprezintă prezentul. Şi nici măcar el, ci viitorul! Nu putem să suportăm înfrîngerile, eşecurile, lipsa rezultatelor. Sîntem români. Vrem totul sau nimic. Mă întreb însă: dacă am avea azi un echivalent al Iolandei Balaş, cum l-am valora?
