Articol de Roxana Fleşeru, Cristi Preda (foto) - Publicat sambata, 08 septembrie 2012 00:00 / Actualizat vineri, 07 septembrie 2012 19:45
Evaluatorii trebuie să se asigure că întrecerea se dă între sportivi cu acelaşi grad de abilitate, un lucru care nu mai există nicăieri în sport.
"Ei au două picioare, nu te poţi întrece cu ei", îi spunea Eduard Novak lui Jiri Jezek, după cursa de fond de pe şosea de joi. Atît Edi, cît şi Jiri şi-au pierdut o parte din picior în urma unor accidente de maşină. Dacă la contratimp cei doi au concurat numai cu atleţi din diviziunea lor, C4, la cursa de fond, primele două diviziuni, C4 şi C5, au fost împreună. "Cei cu două picioare au cu 70 de waţi mai multă putere, eu fac totul din coapsă", mărturisea Eduard Novak.
La categoria sa, C, adică sportivi care se pot urca pe bicicletă, există cinci diviziuni, cu cît e mai mică cifra cu atît e mai mare dizabilitatea. La C5 participă ciclişti care au un braţ amputat ori au o dizabilitate neurologică cu efect minim.
Celelalte clase la ciclism sînt B, unde participă ciclişti nevăzători, care concurează în pereche cu un ghid, apoi urmează H, care se referă la ciclismul cu mîinile, şi T, care se referă la vehicule cu trei roţi. Fiecare dintre aceste clase are subdiviziunile sale. Pare complicat.
Probleme diverse
Fiecare dintre cele douăzeci de sporturi de la Jocurile Paralimpice are clasele şi subdiviziunile sale. Cel mai uşor de descifrat este goalball-ul, acolo unde participă sportivi care nu văd. La celelalte sporturi aria e mult mai mare, sportivi în scaun cu rotile, parţial sau complet orbi, unii au suferit amputări la mîini sau la picioare, unii suferă de nanism, alţii au dizabilităţi intelectuale, unii nu-şi pot controla muşchii, unii suferă de scleroză multiplă. Pentru a-i repartiza, înainte de a ajunge la Jocurile Paralimpice, toţi sportivii au fost evaluaţi.
Clasificarea are multe feţe şi e diferită pentru fiecare sport. La călărie, spre exemplu, atleţii sînt observaţi în competiţii, dar trebuie să treacă şi printr-un examen medical. Înotul are 13 clase. De la S1 la S10, numite şi clasificări funcţionale, pentru că principalul lucru care-i plasează în aceste clase este felul în care se mişcă în apă.
De aceea sportivii care au o mînă pot concura împotriva celor cu două mîini sau cei cu un picior împotriva celor cu două! Important este felul în care se mişcă în apă. De la S11 la S13 sînt încadraţi sportivii cu probleme de vedere. Românca Naomi Ciorap la clasa S13, adică acolo unde sînt cei care văd între 4 şi 20 la sută.
58 de clase
Cel mai stufos sport este atletismul, care are cele mai multe clase. 11, 12, 13 sînt cele la care participă atleţii care au probleme de vedere. Clasa 20 e cea care îi adună pe cei care au probleme de învăţare. De la 32 la 38 partică sportivi care sînt în scaun cu rotile, apoi de la 40-46 cei care au suferit amputări şi pot merge cu ajutorul protezelor plus cei cu nanism, iar la 51-58 cei ce au suferit accidente la măduva spinării şi cei paralizaţi. Şi exemplificările pot continua.
Mulţi dintre sportivi s-au plîns că uneori nu au fost încadraţi în clasa la care trebuie. Înotătoarea americancă Mallory Weggeman, care este paralizată de la talie în jos, a aflat cu doar trei săptămîni înainte de Jocurile de la Londra că unii comisari aveau unele îndoieli despre abilitatea sa de mişcare şi voiau să o încadreze la altă clasă. Ea înotatase la clasa S7 cu sportivi care aveau ambele picioare amputate sau erau paralizaţi doar pe o parte a corpului.
După evaluare de către doi comisari medicali ea fost mutată la clasa S8, una la care sportivii au dizabilităţi mai puţine. "Nu simt nimic de la brîu în jos şi m-au pus să concurez cu sportivi care simt sau care au o mînă sau un picior amputat", a spus ea pentru New York Times.
"Dacă un sportiv consideră acest lucru el poate protesta", a spus Peter Van der Vliet. Directorul medicilor clasificatori. Întrebat de NY Times dacă sistemul de clasificare nu este vulnerabil: "Pot să răspund şi eu cu o întrebare? Pot să elimin dopajul de la Jocurile Olimpice?".
Minciuna de la Sydney
Există şi cazuri de sportivi care exagerează dizabilităţile pentru a avea cîştig de cauză. Cazul care a făcut cea mai mare vîlvă în ceea ce priveşte manipularea clasificărilor a avut loc în 2000, la Sydney, cînd echipei de baschet a Spaniei, cu jucători care aveau dizabilităţi intelectuale, i-a fost luat aurul înapoi, după ce s-a aflat că membrii ei nu aveau nici un fel de astfel de problemă. După acest scandal, sportivii cu asemenea deficienţe nu au mai fost primiţi la JP.
La Londra ei au revenit, după ce procesul de clasificare a fost revăzut. Sportul paralimpic e greu de descifrat dacă stai să te uiţi după clase, subdiviziuni şi dizabilităţi. Mai bine faci ca britanicii, care umplu arenele, strigă, se bucură fără să se uite dacă e T44, S13 sau C5.
