Noi toți suntem Team România » Episodul 6: Sâmbăta de aur » Alina Dumitru a cucerit în 2008, la Beijing, primul, și deocamdată singurul, titlul olimpic al judoului românesc

Articol de Marian Ursescu, Roxana Fleşeru - Publicat marti, 02 august 2016 00:00

În așteptarea Jocurilor Olimpice 2016 (5-21 august, Rio de Janeiro), Gazeta Sporturilor propune o retrospectivă a celor mai spectaculoase, emoționante și înălțătoare zile din istoria României la JO.

Jurnaliștii GSP vor recompune cu minuție performanțele din perspectiva celor aflați la fața locului și a celor care au contribuit la succes.

Astfel, de-a lungul a 6 episoade, vom înlocui "individual" cu "împreună" și vom scoate în relief participarea comună la victorii, pentru că marile reușite ale sportivilor români la Olimpiadă au fost puzzle-uri la care au contribuit antrenori, sportivi și fani deopotrivă. Azi, ultimul episod, al 6-lea.

Citește și:

Azi, episodul 6: Sâmbăta de aur

Pe 9 august 2008, Alina Dumitru s-a trezit devreme. A privit pe geam la dimineața mofturoasă. "E momentul tău", i-a spus antrenorul Florin Bercean. "Bine, Maestre", i-a răspuns ea. Apoi s-a urcat pe cântar, a coborât la micul dejun, unde nu i-a lipsit ceaiul cu miere și lămâie. Și-a făcut bagajul în care a pus chimonourile de la Atena. Pauză. Alina nu era la prima participare Olimpică. Avea 26 de ani, iar în Grecia suferise una dintre cele mai mari dezamăgiri ale carierei. A ocupat locul al cincilea și a vrut să renunțe la sportul care o fascinase când era doar în clasa a cincea. Înfrângerea din 2004 a chinuit-o, dar în același timp a făcut-o mai puternică. "A păstrat pe ea amintirea înfrângerilor tocmai ca să o mobilizeze", a povestit Bercean.

"A trosnit ceva"

Play din nou. Alina a ajuns la sală, s-a echipat, iar prima adversară i-a fost unguroaica Eva Csernoviczky. "A fost un meci greu, mai greu decât ne-am așteptat. Dar trebuia să-l câștigăm" e mărturia de acum opt ani a unui membru al delegației României. Un meci greu în care Alina a primit o lovitură direct în urechea stângă, "cea cu care aude mai greu", glumea antrenorul Bercean. Fusese prima lovitură, dar şi prima victorie din acea zi glorioasă. "Mă repar eu", arunca sec Alina în drum spre vestiar.

În al doilea meci al zilei de sâmbătă, pentru că 9 august a picat într-o sâmbătă, Alina avea să sufere din nou.

Pe coreeanca Kim Youngran o învinsese în ambele dăți când se întâlniseră. Dar după 60 de secunde publicul ofta pentru că Alina se lăsase în jos, chircită ca un melc. "A trosnit ceva în mine", a povestit ea apoi. Cu toate acestea, s-a ridicat și a continuat. căutând procedeul care să încheie cât mai repede acel meci. Nu mai putea de durere, cu toate acestea a reușit un ippon, unul care să-i dea timp să-și oblojească rănile.

Meciul care a schimbat istoria

Două ore s-au scurs între meciul cu coreeanca și cel din semifinale. Timp în care doctorul Nicolae Ploeșteanu a avut grijă de Alina, dar și de antrenorul Florin Bercean. "A început să transpire în vestiar și a făcut o criză cardiacă. I-am luat pulsul , era destul de rău totul". Alina avea dureri și nu știa dacă va fi aptă pentru întâlnirea cu monumentul Tani Ryoko. De ce monument? Pentru că timp de 11 ani ea nu fusese niciodată învinsă pe tatami. Iar antrenorul român era aproape de un infarct. Cum a rezolvat medicul Ploeșteanu această situație de criză? "I-am dat o glumă lui Florin. I-am zis: "Azi nu e ziua ta, e ziua Alinei, lasă prostiile!". Și-a revenit după un timp", a povestit medicul care la Beijing avea 72 de ani.

Meciul din semifinale cu japoneza Tani Ryoko a fost unul extrem de intens, iată ce scria Gazeta în 2008 despre această încleștare aproape mitică:

"În semifinală vine Tani Ryoko, care nu e o sportivă, ci un Calatrava, o arhitectă care a modificat nu doar oasele adversarelor, ci și percepția publicului din întreaga lume despre judo. În mod normal, orice om sănătos ar lua-o la fugă din fata acestui monstru sportiv înalt de 1,46 și cu o forță fizică și mentală fără precedent. În mod normal, nimeni nu s-ar putea gândi că poți bate o judoka în fața căreia, de 16 ani, nicio adversară nu are palmares pozitiv. În mod normal. Dar Alina Dumitru nu e un om normal. Ea e un om care intră pe tatami și o domină psihic pe japoneză. "Am stat tot timpul cu priza pe ea", explică. Secundele trec. Arbitrul le penalizează pe amândouă pentru că se anulează în căutări. E o negociere a breșei care nu face meciul spectaculos, dar creşte tensiunea până la demență.

Cu 20 de secunde înainte de final, când toată lumea se gândea la Golden Time, adică la încă 5 minute de încrâncenare, vine șocul. Arbitrul o penalizează pe Ryoko! Japoneza de 33 de ani înțepenește. Întoarce privirea. "Niciodată nu şi-a pierdut cumpătul", spun ziariștii niponi. Samuraiul se pierde cu firea! SE PIERDE! ŞI ALINA CÂŞTIGĂ IN-CRE-DI-BIL.

Românca sare ca o gimnastă la sol, cu brațele în sus, sala arhiplină de japonezi lasă fruntea în jos și antrenorul Bercean primește cea mai grea povară din viața sa. Pe fata care a învins-o pe Nemuritoarea Ryoko.

Ziariștii se aruncă la terminalele de Intranet. Imprimantele scârțâie. Toată lumea printează biografia româncei acesteia frumoase, zâmbărețe şi turbate. La vestiare, învingătoarea plânge de fericire şi-şi strânge pumnii. "Gata, m-am descătușat! Nu mai simt nicio presiune"".

80 de secunde pentru titlu

În timp ce la televiziunile japoneze încă se mai analiza cum a pierdut Ryoko în fața româncei, Alina intra mândră din nou pe tatami. Cu un singur gând: aurul olimpic. Avusese timp 20 de minute să-și stăpânească nervii, să domolească adrenalina și să intre din nou în modul de luptă. În finala olimpică a întâlnit-o pe cubaneza Yanet Bermoy. În minutul 1:20, românca reușește să o trântească pe saltea pe Bermoy și aurul vine în România. Prima medalie pentru delegația tricoloră la Beijing a fost adusă de o fată de 48 de kilograme și 1,58m. O medalie de aur.

Dar ziua de 9 august nu se încheiase pentru Alina. După îmbrățișări, felicitări, lacrimi, mulțumiri. A mers la controlul doping, unde a stat două ore. "Nu puteam să dau proba. Degeaba am băut trei sticle de apă și una de suc. Eram deshidratată, după concurs cred că aveam 46 de kilograme. Mă simțeam slăbită, abia mă mai țineam pe picioare, iar stomacul parcă mi se lipise de spate", a povestit Alina, pentru că nu totul este strălucitor atunci când devii campion olimpic. A urmat conferința de presă cu peste 50 de jurnaliști chinezi și multe întrebări. A reușit să plece de la sală în jur de miezul nopții, apoi a mai petrecut minute bune făcând poze cu italieni, francezi, brazilieni. Dintre români, antrenorii Forminte și Roblu au așteptat-o până târziu pentru a o felicita. "Domnul Forminte avea concurs dimineața, dar a vrut să mă felicite".

Somnul care a întârziat

În cameră a ajuns după unu noaptea. Da, e o zi cu prelungiri. Pe ușa camerei a găsit lipite bilețele de la ceilalți membri ai delegației României cu tot felul de urări și felicitări. I-au dat lacrimile. "Eram obosită, mă durea carnea pe mine, dar nu puteam să dorm. Noroc că am avut de citit peste cincizeci de mesaje pe telefonul mobil. Și apoi am mai vorbit la telefon", a povestit ea. Unul dintre apeluri a fost de la președintele României de atunci, Traian Băsescu.

Apoi a încercat să adoarmă, dar imediat i-au revenit în minte imaginile zilei în care a devenit prima campioană olimpică a judo-ului românesc. "Atunci am retrăit fiecare fază. Vedeam în față imagini cu japoneza, cu unguroaica sau cu coreeanca. La un moment dat am ațipit, câteva minute, și m-am trezit speriată. Nu știam unde e medalia". După câteva secunde de suspans, a regăsit-o. "Era pe noptieră, acolo unde o pusesem. Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred. Mă întrebam: "Doamne, eu sunt campioana olimpică?"". Da, Alina Dumitru a devenit campioană olimpică pe 9 august 2008. O zi care va rămâne în istoria olimpică și o zi care o va urmări toată viața pe Alina.

A vrut să continue cu orice preț

Lovitura din meciul din sferturi de finală putea să o scoată din concurs pe Alina Dumitru. "N-a fost simplu. A avut o lovitură dureroasă, tot zicea că i-a pocnit ceva, dar am masat-o, i-am niște antiinflamatoare. Mi-a spus atunci că și dacă ar fi oarbă și șchioapă tot intră și o bate pe Tani. M-a emoționat teribil. Și era ceva pe fața ei care îmi arăta că nu glumea. Deloc nu glumea! Era lovită la ureche, zgâriată pe frunte și cu dureri serioase deasupra șoldului și ea nu găsea ușa vestiarului să o bată pe japoneză, pe care n-o mai învinsese nimeni", a povestit la o zi după triumf medicul Nicolae Ploeșteanu.

"Cine crede că sportul profesionist înseamnă cură de sănătate este căzut în cap. Campion egal ambiție la maximum. Campion înseamnă să-ți forțezi organismul într-un mod teribil. Aștia pe care noi îi numim eroi sunt, în fond, sclavii unei munci oribile. Tocmai de asta merită să fie eroi"
Nicolae Ploeșteanu, medicul delegației României la Beijing

"La Beijing, adversarele nu prea m-au luat în seamă. Am avut greu meciul cu Tani Ryoko, din semifinale. La Londra însă, a fost foarte dificil și cu cubaneza Mestre, cu mongola Munkhbat nu mai spun. Iar pe Fukumi, sincer, nu știu cum am învins-o la cum mă durea mâna. Adversarele știau că sunt campioana olimpică, toate s-au pregătit pentru mine"
Alina Dumitru

”A fost momentul meu magic!”

Alina Dumitru are și acum emoții când vorbește despre ziua de 9 augost, în care a devenit prima campioană olimpică din istoria judoului românesc

A devenit de trei luni mămică. Micuțul Ianis îi ocupă acum tot timpul. Totul se învârte în jurul său. Pe 9 august, Alina se pregătește să sărbătorească. E ziua în care a cucerit aurul la Beijing, ziua în care viața i s-a schimbat, ziua în care a fost în centrul atenției. "În august sărbătoresc de două ori. Mai întâi pe 9 august, apoi pe 30, când e ziua mea de-adevăratelea", spune Alina.

- Alina, 9 august e o zi de referință în viața ta.
- E ziua în care mi-am îndeplinit visul sută la sută, visul de a urca pe podium la Jocurile Olimpice. Mai întâi mi-am dorit să particip, apoi să obțin un rezultat bun. E o zi foarte importantă pentru mine, de care îmi aduc aminte cu drag mereu, ziua care mi-a schimbat viața.

- Ai trecut și prin momente grele înainte de a deveni campioană olimpică. A fost ediția de la Atena, unde ai ratat cu puțin podiumul, apoi accidentările, inclusiv cea în ziua olimpică de la Beijing.
- Momentele grele au avut și ele rolul lor. Dacă nu ar fi fost Atena 2004, poate nu m-aș fi ambiționat atât de tare să obțin un rezultat bun, să ajung la aur. Poate mă mulțumeam cu mai puțin. Orice moment greu m-a întărit. Orice sportiv are și momente grele, dar trece peste ele.

- Dacă ar fi să o iei de la capăt, tot judo ai alege?
- Clar. Sportul mi-a adus cele mai frumoase satisfacții, cu bune și cu grele. Am vrut să mă retrag, să nu mai fac sport după Beijing, dar până la urmă a fost bine că am mai urcat o dată pe podium la Londra.

- Cum a fost după Beijing cu dorința ta de a te retrage? Te simțeai împlinită ca sportiv?
- Am vrut să mă retrag pentru că-mi îndeplinisem visul, dar parcă nu era momentul potrivit. Simțeam că mai pot. Și bine am făcut că am revenit asupra deciziei.

- Mai ești în categorie?
- Oooo! Mai greu! Dar nu cu mult. Am trecut de la 48 de kilograme la 52. Exact cât aveam înainte de a naște.

- Andreea Chițu trebuie să se teamă, nu?
- Nu, nu! Eu nu mă mai apuc. Îmi ajunge!

- Ai vorbit cu fetele, ce le transmiți înainte de Rio?
- Am fost la ele la pregătire în Poiana Brașov, am vorbit cu ele. Le țin pumnii. Ele știu ce au de făcut. Trebuie să aibă încredere în forțele lor, să aibă o zi perfectă, să le iasă totul cum își doresc! Eu am încredere în ele și le voi face galerie din fața televizorului!

"Mi-aș dori oricând să mai pot antrena o sportivă ca Alina. În optsprezece ani, să câștige de opt ori titlul european, să ia două medalii la Mondiale și două la Jocurile Olimpice"
Florin Bercean, antrenor lot olimpic de judo

"De-a lungul carierei am avut multe accidentări. Judoul e un sport de contact, e dur. Cel mai important e să știi să treci de ﬁecare dată peste dureri, să strângi din dinți și să mergi mai departe"
Alina Dumitru

"Am o hartă a inimii mele, o hartă a orașelor în care am urcat pe podium. Toate îmi sunt dragi. De la București, unde am câștigat primul titlu european în 2004, până la Beijing și Londra, unde am cucerit medaliile la Jocurile Olimpice"
Alina Dumitru

"Pe mine sportul m-a realizat, m-a făcut om. Am avut ocazia să văd toată lumea, să cunosc oameni importanți, să fiu respectată, iubită. Nu regret nimic din ceea ce am făcut"
Alina Dumitru

Talismanul antrenorului

Antrenorul Florin Bercean a avut la Beijing și un talisman. În 2002, el a găsit pe stradă, la Cluj-Napoca, o cruciuliță de argint de care nu s-a mai despărțit de atunci, însă în ziua concursului Alinei a rătăcit-o. "După meciul lui Piți cu coreeanca, eu m-am schimbat , mi-am dat pantalonii jos și am luat un șort, Cred că mi-a căzut, că nu am mai găsit-o . Eram disperat, pierdusem norocul", a povestit la Beijing Bercean. "Doctorul Ploeșteanu s-a dus cu Alina în vestiar să o maseze la spate și a găsit-o și a luat-o. Când mi-a adus-o, am crezut că face mișto de mine. L-am și întrebat dacă mi-a umblat în buzunare, iar el mi-a spus că tensiunea meciurilor nu-mi face bine. Mi-am dat seama că o luasem razna. Dar pentru cruciulița aceea aș fi făcut orice.

A fost și la Londra

Alina Dumitru nu s-a oprit după Jocurile Olimpice de la Beijing și a continuat povestea și la Londra. La patru ani distanță, Alina a reușit să urce din nou pe podium, de data aceasta pe poziția a doua. Românca a fost învinsă în finală de Sarah Menezes. "Știi care e diferența față de Beijing? Peste Alina au trecut patru ani, are acum aproape 30, nu mai are 26. Și asta se vede, judoul este un sport în care trebuie să fii proaspăt", spunea Florin Bercean la Londra pentru Gazetă. Este singura judoka din România care a reușit să obțină două medalii la două ediții ale Jocurilor Olimpice. În 2012, după JO, Alina s-a retras din activitatea competițională, una care cuprinde, pe lângă cele două medalii olimpice, trei distincții de bronz la Campionatele Mondiale și 8 titluri și o distincție de bronz la Campionatele Europene.

Antrenoare, mamă și soție

După ce s-a lăsat de judo, campioana olimpică de la Beijing și vicecampioana olimpică de la Londra a devenit antrenor la clubul Steaua, cel la care a fost legitimată și ea. În 2014 s-a căsătorit cu Ciprian, iar anul acesta, cei doi au devenit părinții unui băiețel pe care l-au numit Ianis.