Articol de Luminiţa Paul - Publicat duminica, 25 mai 2014 00:00 / Actualizat duminica, 25 mai 2014 15:11
Ceva îl tot zgîrie pe Nadal de la sfîrşitul lui ianuarie încoace. Ceva nu-l lasă să respire adînc, ci doar în salturi, cu linguriţa. Ceva îi striveşte încrederea, lăsîndu-l crispat, înţepenit, la mijlocul unui schimb de mingi pe care oricînd altcîndva l-ar fi închis cu o lovitură emfatică. Spatele rănit, orgoliul suferind după ce totul fusese pregătit pentru el la Melbourne, încercările de a uita dezamăgirea, toate s-au prins într-o coridă în care el, El Matador, e cel încolţit.
Într-adevăr, Australian Open parcă trebuia să fie al lui, să-l egaleze pe Pete Sampras la numărul trofeelor de Mare Şlem, să să rbătorească împreună cu ai săi încă o izbîndă pe un teritoriu care acum cîţiva ani îi părea interzis. Dar n-a ieşit aşa şi Rafa a înghiţit în sec şi a căutat să se mute mai departe. L-a preţuit pe Wawrinka şi succesul lui, amintindu-şi, poate, de alt an, tot la Melbourne, în care totul era pregătit pentru Roger Federer, iar el a stricat compoziţia.
De atunci, a tot încercat să ridice iar capul. Dar cînd părea că reuşeşte, în calea-i s-a ivit Novak Djokovici şi i-a frînat avîntul: finalele de la Miami şi Roma. Cîştigate de sîrb, graţie, de fiecare dată, unei tactici adecvate şi adaptate situaţiei. Rafa a schimbat ceva, a schimbat şi Nole, amîndoi păstrînd fierbinte sîmburele jocului propriu,dar şi al confruntărilor lor, de cele mai multe ori lungi, încinse, captivante.
Nu s-a recuperat Nadal nici pe zgură, suprafaţa pe care renăştea în fiecare primăvară. A pierdut de trei ori, la Monte Carlo, Barcelona şi Roma, ceva ce nu i se mai întîmplase din 2004, cînd era doar o promisiune, nu un campion. Pentru că e ceva care-l deranjează. Îl trădează. Îl macină. Prea multe greşeli, o bizarerie în cazul lui, un tip cu joc îngrijit, compact. Sau serviciul prea vulnerabil. Sau reverul fragil, atacabil. Problema lui Rafa e că, atunci cînd repară ceva, se strică altceva. A ajuns de puţine ori la soliditatea, la agresivitatea, la ardoarea jocului său la nivel înalt.
Înfrîngerile la Ferrer sau Almagro dor, dar nu atît demult. Cele la Djokovici presară însă piper pe o rană deschisă în 2009 şi adîncită în 2011. Acum, Rafa e iar în situaţia în care n-are antidot contra lui Nole. Nici măcar pe zgură. De aceea, s-ar putea ca 2014 să fie anul marii schimbări la Paris. Anul în care sîrbul să-şi completeze, şi el, careul victoriilor de Mare Şlem. În ultimii 3 ani, s-a tot apropiat, semifinale, finală, iar semifinale, dar a fost plesnit peste mînă exact cînd voia să apuce toarta Cupei Muşchetarilor.
Cît despre Nadal... presiunea e imensă. Să ai o singură înfrîngere într-un turneu atît de mare în 9 ani, să-l fi cîştigat de 8 ori, în cîteva ocazii dominînd abundent, toate acestea apasă. Zgîrie. Sufocă. E nevoie de eliberare şi, paradoxal, aceasta poate fi adusă nu de încă o victorie, ci de o înfrîngere.
S-ar putea ca Parisul să-i zîmbească, în fine, larg lui Djokovici în primăvara săracă în triumfuri pe zgură a lui.
Ceva îl tot zgîrie pe Nadal de la sfîrşitul lui ianuarie încoace. Ceva nu-l lasă să respire adînc, ci doar în salturi, cu linguriţa. Ceva îi striveşte încrederea, lăsîndu-l crispat, înţepenit, la mijlocul unui schimb de mingi pe care oricînd altcîndva l-ar fi închis cu o lovitură emfatică. Spatele rănit, orgoliul suferind după ce totul fusese pregătit pentru el la Melbourne, încercările de a uita dezamăgirea, toate s-au prins într-o coridă în care el, El Matador, e cel încolţit.
Într-adevăr, Australian Open parcă trebuia să fie al lui, să-l egaleze pe Pete Sampras la numărul trofeelor de Mare Şlem, să să rbătorească împreună cu ai săi încă o izbîndă pe un teritoriu care acum cîţiva ani îi părea interzis. Dar n-a ieşit aşa şi Rafa a înghiţit în sec şi a căutat să se mute mai departe. L-a preţuit pe Wawrinka şi succesul lui, amintindu-şi, poate, de alt an, tot la Melbourne, în care totul era pregătit pentru Roger Federer, iar el a stricat compoziţia.
De atunci, a tot încercat să ridice iar capul. Dar cînd părea că reuşeşte, în calea-i s-a ivit Novak Djokovici şi i-a frînat avîntul: finalele de la Miami şi Roma. Cîştigate de sîrb, graţie, de fiecare dată, unei tactici adecvate şi adaptate situaţiei. Rafa a schimbat ceva, a schimbat şi Nole, amîndoi păstrînd fierbinte sîmburele jocului propriu,dar şi al confruntărilor lor, de cele mai multe ori lungi, încinse, captivante.
Nu s-a recuperat Nadal nici pe zgură, suprafaţa pe care renăştea în fiecare primăvară. A pierdut de trei ori, la Monte Carlo, Barcelona şi Roma, ceva ce nu i se mai întîmplase din 2004, cînd era doar o promisiune, nu un campion. Pentru că e ceva care-l deranjează. Îl trădează. Îl macină. Prea multe greşeli, o bizarerie în cazul lui, un tip cu joc îngrijit, compact. Sau serviciul prea vulnerabil. Sau reverul fragil, atacabil. Problema lui Rafa e că, atunci cînd repară ceva, se strică altceva. A ajuns de puţine ori la soliditatea, la agresivitatea, la ardoarea jocului său la nivel înalt.
Înfrîngerile la Ferrer sau Almagro dor, dar nu atît demult. Cele la Djokovici presară însă piper pe o rană deschisă în 2009 şi adîncită în 2011. Acum, Rafa e iar în situaţia în care n-are antidot contra lui Nole. Nici măcar pe zgură. De aceea, s-ar putea ca 2014 să fie anul marii schimbări la Paris. Anul în care sîrbul să-şi completeze, şi el, careul victoriilor de Mare Şlem. În ultimii 3 ani, s-a tot apropiat, semifinale, finală, iar semifinale, dar a fost plesnit peste mînă exact cînd voia să apuce toarta Cupei Muşchetarilor.
Cît despre Nadal... presiunea e imensă. Să ai o singură înfrîngere într-un turneu atît de mare în 9 ani, să-l fi cîştigat de 8 ori, în cîteva ocazii dominînd abundent, toate acestea apasă. Zgîrie. Sufocă. E nevoie de eliberare şi, paradoxal, aceasta poate fi adusă nu de încă o victorie, ci de o înfrîngere.
„Traduceri avem?” » Cum se comportă „Hagi” Luțu la cursurile de director sportiv: „E disperat!”
