Articol de Luminiţa Paul - Publicat miercuri, 13 noiembrie 2013 00:00 / Actualizat miercuri, 13 noiembrie 2013 14:30
Sezonul masculin de tenis aproape s-a încheiat, cu un nou episod dintr-o rivalitate veche, Djokovici- Nadal. E ceea ce, probabil, va fi şi la anul.
Luni noapte s-a închis, oficial, sezonul tenisului mare. Cu o cortină azurie, cusută cu bucăţi de staniol, fiori de emoţie şi lacrimi, trasă peste finala Turneului Campionilor de la Londra. Sigur, mai e ultimul act al Cupei Davis, Serbia contra Cehia, dar aceea e competiţia atipică a acestui sport, cea în care se joacă avînd steagul pe piept, nu doar cîteva în tribună, răzleţe. Am mai văzut un meci Djokovici-Nadal, al 39-lea dintr-o istorie începută timid în 2006, cu un sfert de finală la Roland Garros, dar care s-a accelerat virulent în ultimii trei ani. E, tot mai limpede, rivalitatea prezentului, oricît de tare şi nostalgic ne-am agăţa de ciocnirile Rafa-Roger sau oricît de mult am plusa pe cele dintre Nole şi Andy.
A cîştigat Djokovici, omul care a beneficiat cel mai mult de ultima felie a sezonului, cea de după US Open, zburînd neînvins peste Beijing, Shanghai, Paris şi Londra. Are 7 titluri în 2013, între care unul de Mare Şlem, dragul lui Australian Open. Impresionant, nu?, şi totuşi un pic mai puţin impresionant decît anul învinsului său de luni seară. Nadal încheie acest an emoţional cu 10 titluri, printre ele două majore, Roland Garros şi US Open, şi cu revenirea pe primul loc al clasamentului mondial. Mai mult, e singurul om din istorie care reuşeşte să se întoarcă pentru a treia oară la final de sezon pe locul întîi, după ce făcuse deja asta în 2008 şi 2010.
Ce-am mai văzut în 2013? Un Murray în fine triumfător la Wimbledon, pulverizînd istoria negativă cu spatele lui chinuit de hernie. Un Federer avînd cel mai rău an al său din 2002 încoace. E, poate, vestea cel mai greu de digerat a acestei perioade. Acel moment care ştii că va veni, dar pe care imaginaţia tot caută să-l amîne, să-l izoleze, să-l transforme în praf. Încă e acolo, a demonstrat-o viu în meciul cu Del Potro din grupe, dar parcă nu mai e chiar acolo, sus de tot, unde a stat atîţia ani.
Am mai văzut un Ferrer în prima lui finală de Mare Şlem, răsplată tîrzie pentru un workaholic al tenisului, pentru un caracter, pentru un om care merita această şansă. Un Delpo urcînd aproape de rezultatele dinainte de accidentarea la încheietură. Un Berdych constant, îmbrăcat în haine noi. Un Wawrinka şi un Gasquet care vin să pavoazeze Top Ten-ul cu eleganţa jocului lor. Şi multe altele. Întoarcerea lui Robredo. Trezirea la viaţă, şi la propriu, a lui Karlovici. Momente, poveşti, emoţii care ne umplu anul, săptămînă de săptămînă.
De acum va fi pauză. 2014? Ceva îmi spune că aşa cum 2013 a semănat, pentru Nadal, cu 2010 - revenire după accidentare, locul 1 recuperat, multe titluri cîştigate, şi 2014 va semăna cu 2011. Istoria, din nou, pentru a cîta oară?, tinde să se repete. Iar de nu va fi aşa va trebui să mulţumim cuiva. Să vedem cui.
