Viaţa la 30 de ani » Luminiţa Paul despre Federer şi nevoia de a-ţi ajusta obiectivele

Sau un pic peste. Două căi de a trăi, ambele perfect valabile

Oare Roger Federer şi-a întors, în fine, privirea spre Cupa Davis? Aşa pare. Într-un week-end al singurei competiţii pe echipe din tenis în care ceilalţi componenţi ai dreptunghiului din vîrf se odihnesc, el joacă. El şi Stanislas Wawrinka înseamnă team-ul Elveţiei, pe rînd la simplu şi împreună la dublu. Dacă lista priorităţilor lui ar fi cuprins şi Cupa Davis cu cîţiva ani în urmă, această distribuţie restrînsă ar fi putut să fie suficientă. O piesă cu două personaje, cum se juca pe vremuri la Teatrul Foarte Mic. Acum s-ar putea să fie prea tîrziu, elveţienii au pierdut vineri ambele meciuri de simplu în faţa americanilor Fish şi Isner, în fine, lucrurile nu ies mereu cum ţi-ai dori. Dar nu despre asta vreau să scriu.

Chiar şi cu înfrîngerea proaspătă la politicosul uriaş Isner, Roger este un jucător de 30 şi un pic de ani de mare succes. Pentru el, 8 august 2011, ziua în care s-a rotunjit vîrsta din acte, cu un prefix nou, n-a fost una în care să sune sirenele de alarmă. Mai degrabă au curs felicitările şi urările de a continua pe acelaşi drum. Este, după cum se vede, şi ceea ce avea Federer însuşi în minte. Aproape niciodată deranjat de accidentări, purtînd în sînge o genă excepţională, combinaţie elevată sud-africano-elveţiană, el a traversat anii bazîndu-se pe un corp fidel. Un corp pe care, e adevărat, l-a şi protejat, oferindu-i răgaz, ferindu-l de epuizare.

De aceea, pentru Roger cei 31 de ani pe care îi va împlini peste vară nu sînt o povară, ci un soi pe privilegiu. Al experienţei, al maturităţii, al acumulării de viaţă, dacă se poate spune aşa. O evoluţie firească. Mă gîndeam la asta vineri, cînd am citit anunţul de apropiată retragere din tenis a chilianului Fernando González. Nu compar carierele celor doi din punctul de vedere al realizărilor. În singura finală de Mare Şlem jucată, Australian Open 2007, sud-americanul a pierdut chiar în faţa lui Federer. Le compar doar vîrstele. Fernando are 31, va face 32 în iulie.

În ultimul an şi jumătate, a disputat doar 5 meciuri, chinuit de o accidentare la genunchi, după ce în octombrie 2010 fusese operat la şoldul drept. Sezoane la rînd, González a fost extrem de puternic şi rezistent din punct de vedere fizic. Un alergător de fond. Asta pînă cînd corpul a început să-i trimită semnale de urgenţă. Intervenţia chirurgicală, apoi problema recurentă la genunchi. Chilianul a decis să se retragă luna viitoare, la Miami. "Am realizat că nu am energia să ajung acolo unde vreau să fiu", spunea el. "Voi lucra în continuare în tenis, e pasiunea mea, dar îmi voi lua ceva timp de gîndire". Onest, nu? Fost jucător de Top 10, şi-a dat seama că nu va putea fi niciodată din nou acolo. Aşa că se va opri.

În acest timp, Federer îşi marchează noi obiective, obiective pe care le-a ignorat în vremea cînd avea lumea tenisului la picioare. Sînt două feluri distincte de a privi viaţa. Pentru că aşa e ea la 30 de ani. Cu foarte multe opţiuni. Trebuie doar s-o identifici pe cea potrivită ţie.