Articol de Dan Udrea, Remus Răureanu - Publicat miercuri, 13 mai 2020 06:34
Mircea Lucescu prezintă versiunea proprie despre cel mai încins deceniu intern, cu rivalitate extremă și performanțe incredibile în fotbal.
În ultimele două luni, poveștile și legendele din fotbalul românesc au înlocuit competiția actuală, suspendată din cauza pandemiei. De la meciurile fantastice ale naționalei din anii 90, redifuzate de TVR, până la polemicile legate de rivalitatea din anii '80, anii cei mai glorioși pentru echipele de club de la noi.
- Istoria de acum 35 de ani a fost dinamitată de relatările lui Cornel Dinu despre coruperea arbitrului din meciul Dinamo - Hamburg 3-0 și de focul încrucișat al acuzațiilor Steaua - Dinamo. Care echipă a fost mai favorizată de sistem și de arbitraje în acele timpuri?
- Gazeta Sporturilor i-a propus lui Mircea Lucescu o discuție anii de glorie și de concurență feroce. El a fost personaj principal în poveste: a petrecut 5 ani la Corvinul și la națională, pe urmă a trecut la Dinamo și a alimentat cea mai dură rivalitate cu Steaua.
- Domnule Lucescu, a fost reaprinsă controversa aceasta despre concurența Dinamo-Steaua de dinainte de Revoluție. Care era mai influentă, care avea puterea mai mare?
- Voi numai polemici căutați, abia le așteptați! Sunt prea multe discuții despre niște vremuri care au fost cele mai bune din toată istoria sportului românesc. Nu numai în fotbal, în tot sportul!
- E de discutat despre cum au fost posibile performanțele.
- Statul era implicat, da, știu că la asta vă referiți. Performanțele din sport îi aduceau statului prestigiu, imagine, popularitate. În fotbal, fiecare club aparținea de un minister. Cele mai favorizate erau centrele studențești, jucătorii erau atrași de astfel de echipe, care le garantau diplome universitare. Cluburile militare le ofereau grade și le permiteau să continue în structuri după încheierea carierelor.
- De ce era atât de important fotbalul, de se concentrau toate instituțiile să susțină echipe?
- Pe vremea aia nu existau multe forme de distracție, așa că fotbalul acapara interesul majorității populației. La Hunedoara, directorul combinatului îmi spunea: „Moralul muncitorilor depinde de rezultatele echipei. Dacă rezultatele sunt bune, și rezultatele din producție sunt bune". Jucătorii erau amatori ca salarizare, însă activitatea lor era de profesioniști. Și erau tratați cu respect în societate.
Mircea Lucescu: „Stelistul Alecsandrescu m-a pus selecționer"
- De ce credeți că tocmai anii '80 au fost cei mai buni pentru fotbalul din România?
- Rezultatele n-au fost de la început foarte bune. Progresul a apărut când s-a născut rivalitatea dintre cluburi și dintre oamenii politici. Până în '82 nu fuseseră mari rezultate, apoi naționala a dat tonul. Din momentul în care am devenit selecționer, eu am tratat naționala ca pe o echipă de club, cu cantonamente, cu câte 17 meciuri internaționale anual, cu foarte multe meciuri în străinătate. Eram preocupat ca jucătorii să scape de acel complex de inferioritate de care dăduseră dovadă în trecut. La 36 de ani eram președintele Colegiului Antrenorilor, membru în Biroul Federal și membru în Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport. Numai doi sportivi făceau parte din CNEFS, Nadia și cu mine. În perioada aia mai eram și jucător-antrenor la Corvinul.
- La națională cum ați ajuns? De ce Federația l-a angajat tocmai pe antrenorul-jucător de la Corvinul?
- Propunerea mi-a făcut-o Ion Alecsandrescu. M-a sunat la Hunedoara într-o dimineață, eram în timpul unui antrenament. Alcsandrescu era secretarul general din Federație și m-a chemat să preiau "de urgență" naționala. Era imediat după jocul cu Elveția, când șansele noastre de calificare la Mondialul din Spania '82 erau reduse aproape la zero. M-ați întrebat de ce apela tocmai la mine. Corvinul era, în momentul acela, o echipă foarte tânără și cu rezultate excelente. Lupta de la egal la egal cu marile cluburi.
- Nu era complicat pentru un antrenor tânăr să se descurce în acel rol?
- Ajuns la Federație, mi-am dat seama că nu mai exista conducere, demisionaseră toți. Piști Covaci și secunzii lui fuseseră demiși, urma să plece și Alecsandrescu. Șeful sectorului internațional, Sămăreanu, plecat la UEFA, nu s-a mai întors. Rezultatele slabe erau pedepsite drastic pe vremea aia! În condițiile astea am început activitatea la națională. Am debutat contra Elveției, la Berna, în ultimul meci din calificări. Șansa de calificare depindea de victoria noastră și de victoria Ungariei la Londra. Nu s-a întâmplat așa, România nu s-a calificat la acel Mondial.
Mircea Lucescu: „Lui Cămătaru, presa îi spunea Haplea în chiloți”
- Cum ați procedat mai departe?
- Am programat imediat un amical între echipa de seniori și naționala de tineret, care tocmai revenise din Australia, unde terminase a treia la CM U21, iar Gabor fusese golgeterul și cel mai bun jucător al turneului. Cu doi ani înainte, trofeul lui Gabor îl câștigase Maradona. Pentru acel turneului fusesem nevoit să-mi asum răspunderea selecționării a 4 jucători de la Corvinul, cu promisiunea că nu aveam să cer amânarea meciurilor din campionat. În condiții normale, fiecare formație era obligată să dea maximum doi fotbaliști. Eu am dat 4, că știam ce însemna pentru tineri să participe la o astfel de competiție. Am avut dreptate. Beneficiam și de susținerea ziariștilor de la „Sportul popular", ei primiseră cu simpatie numirea mea: Chirilă, Mache Ionescu, Radu Urziceanu, Aurel Neagu, personalități deosebite.
- Care era rostul acelui amical cu tineretul? Ce urmăreați?
- Am chemat la națională tot ce avea mai bun fotbalul românesc în perioada aceea, inclusiv pe cei care lipsiseră de la meciul cu Elveția. Mă refer la Dobrin și la Dudu Georgescu. Urmăream să confrunt două generații diferite. Credeam în jucătorii tineri, mai ales că la Corvinul aveam o formație extrem de tânără. Cei mici conduceau la pauză cu 2-1! Am mutat patru jucători de la tineret la prima echipă: Gabor, Rednic, Andone, Balint. Seniorii au întors rezultatul, au câștigat cu 5-2. Cămătaru n-a vrut să vină la acel joc, din cauza criticilor de după partidele cu Ungaria și cu Elveția. Presa îl numea „Haplea în chiloți". Mi-a trebuit mult timp ca să-l conving să se întoarcă la națională. Al doilea amical a fost contra selecționatei Bucureștiului, alcătuită din fotbaliști de la Steaua, Dinamo și Sportul Studențesc. Naționala, în general cu jucători de la Craiova și de la Corvinul, a câștigat cu 2-0. Aceste două amicale au justificat selecția făcută, împotriva tuturor contestatarilor. Primul meci oficial a fost la Berna și am încheiat egal, 0-0, pe un teren înghețat. Era 30 noiembrie. Ca să continuu la națională, le-am pus condiția să mă lase și antrenor-jucător la Corvinul.
- Au fost de acord oamenii din Federație?
- Au acceptat, că n-aveau ce să facă. După debutul ca selecționer am continuat să joc, am și marcat un gol în campionat, la Cluj. În afara dificultății de a construi o echipă, aveam probleme serioase mai ales cu obținerea jucătorilor de la cluburilor militare, și fiindcă unii rămăseseră prin străinătate și din cauza asta unii fotbaliști ai lor nu mai primeau pașapoartele.
- Care erau cei rămași în străinătate?
- Sătmăreanu și Vrânceanu, de la Dinamo, Marcel Răducanu, parcă și Năstase, de la Steaua.
„Rivalitatea politică ajunsese la un nivel aproape de neconceput, fiindcă pentru oamenii politici competiția era o joacă, se șicanau între ei când se întâlneau. Și cine suferea? Noi, cei mici, de jos. Noi suportam presiunea. Rivalitatea sportivă era, de fapt, o rivalitate politică"
„În comunism, statul nu se ocupa doar de sportivi, ci și de scriitori, de artiști, care nu duceau grija zilei de mâine. Aveau salarii, case de odihnă la munte, la mare. La fel ca sportivii, și ei sporeau prestigiul, reputația țării" - Mircea Lucescu
Formula cu care a debutat Lucescu la turneul din Franța:
Lung – Rednic, Ştefănescu, Iorgulescu, Ungureanu – Dragnea (Ţicleanu 57), Boloni, Gabor (Hagi 76), Klein – Cămătaru, Coraş
Rezultatele de la Euro 1984:
- România-Spania 1-1
- România-RFG 1-2
- România-Portugalia 0-1
