Articol de GSP - Publicat vineri, 18 aprilie 2014 00:00 / Actualizat joi, 17 aprilie 2014 23:38
Mitică Neagu a fost în staff-ul steliştilor aproape toată viaţa lui. Loţi îşi aminteşte, trist şi recunoscător în acelaşi timp, într-o scrisoare deschisă transmisă prin intermediul Gazetei Sporturilor scene din tinereţe, cînd el era mijlocaş în cea mai bună echipă din istoria Stelei, iar nea Mitică era tot masor şi amic al fotbaliştilor.
”Ce-ar fi dacă aş deveni din nou tînăr?!
Ce-ar fi dacă, doar pentru o zi, aş întineri?!
Să spunem că regula ar fi să nu mai pot schimba nimic pe roata destinului. Aş retrăi cîteva momente pe care deja le cunosc.
Dimineaţa, aş auzi un toc-toc uşor în uşa camerei mele, de la etajul doi. Pentru că ştia că alarma militară de dimineaţă mi-ar strica restul zilei.
-Bună dimineaţa, doctoraşule. Este ora 9. Te aştept la micul dejun.
Puţin somnoros, aş sosi la masa din colţul stîng al sălii de mese. Stăteam amîndoi la aceeaşi masă. A avut grijă ca omleta cu caşcaval, două felii de pîine prăjită şi untul amestecat cu miere deja să-mi fie puse pe masă. Mi-ar spune pe un ton moale:
- Pe omletă nu am pus sare.
- Şi pe un ton milităresc s-ar adresa bucătarului: «Tase, cît să aştepte Laci pentru ceaiul cu lămîie?!».
Din nou, ar reveni la un ton grijuliu şi blînd:
- Nu uita vitaminele!
De altfel, el nu era un tip zgomotos, dar cînd era cu echipa, buzele sale ascundeau, tot timpul, un zîmbet ştrengăresc. Cum pot să fac o astfel de greşeală?! El era tot timpul cu ECHIPA. Şi, ca o mascotă, accepta tot ce venea din partea noastră.
Suporta toate superstiţiile stupide, obiceiurile prosteşti, chiar dacă ele însemnau efort pentru el. Pentru că ritualul rămînea ritual şi el înţelegea asta.
La ora exactă, deschidea uşa camerei pentru masajul de seară. Sigur că încă îşi amintea ce are de făcut: aerisirea camerei. Începea masajul cu piciorul stîng şi îl termina cu cel drept. Din ce în ce mai fin, iar dacă adorm, cu atît mai bine.
S-ar fi interesat ce carte citesc, dar ştia că în asemenea momente nu-mi place să vorbesc. Ştia şi unde este locul obişnuit al ochelarilor mei, căzuţi pe piept. El m-ar acoperi cu plapuma şi ar stinge veioza.
În întunericul camerei, el s-ar îndepărta, fără nici un zgomot.
Aşa ar decurge o zi înainte de meci la Steaua, dacă din nou am fi tineri. Eu, încă o dată, aş uita să-i mulţumesc lui Mitică Neagu pentru îngrijirea şi prietenia lui.
Acum, nu iau rămas bun de la el. Pentru că dacă nu spun "adio", atunci el ramîne cu noi. Cît îl cunosc pe Mitică, el mă va ierta şi de data asta.
Laci Bölöni, doctoraşul”
