Articol de GSP - Publicat joi, 26 martie 2009 00:00
În săptămîna premergătoare partidei România-Serbia, decisivă pentru selecţionata noastră în cursa pentru calificarea la CM 2010, toată suflarea fotbalistică se întreabă dacă îi putem învinge pe plavi, dacă ai noştri sînt mai buni ca ai lor luaţi individual, dacă echipele la care evoluează Branislav Ivanovici şi Milan Jovanovici sînt mai puternice decît cele unde joacă Ciprian Marica şi Răzvan Raţ sau dacă statistica meciurilor directe ne este favorabilă şi le poate asigura elevilor lui Victor Piţurcă un ascendent moral asupra adversarilor de sîmbătă.
Cu toată această încrîncenare ce s-a strîns în jurul meciului România-Serbia, scriitura şi talentul de a evoca al marelui şi regretatului ziarist Ioan Chirilă vine să destindă puţin atmosfera şi să ne amintească faptul că a existat o vreme în care, ca să joci fotbal, nu-ţi trebuiau grimase de ură sau avertismente tăioase pentru a intimida rivalul din teren. Nea Vanea povesteşte cu haz şi har în cartea "Finala se joacă astăzi", din perspectiva unui fotbalist component al primei selecţionate de fotbal a României, Rudi Wetzer, două episoade petrecute în anii interbelici 1923 şi 1926, cînd "tricolorii" au întîlnit Iugoslavia în Cupa de Aur, întrecere creată şi dedicată exclusiv întîlnirilor dintre cele două reprezentative.
"Partida aceasta din 10 iunie 1923, cu Iugoslavia, s-a jucat pe locul unde se află astăzi Stadionul Tineretului, de la Şosea. Fiind o zi de vară, a venit lume multă. Vreo trei mii de oameni. Cei mai mulţi, în picioare. Tribuna era mică de tot. Şi locurile erau numerotate. Le numerotaseră jucătorii, lipind etichete scrise cu cerneală, din loc în loc. Înainte de joc, biletele s-au vîndut «la botul calului» şi oarecum benevol. Cei mai mulţi spectatori şedeau jos, pe iarbă. Aproape toţi erau bărbaţi. Femeile - cam una la mie. Şi toate trei cu voalete :).
Unii spectatori pricepeau jocul, alţii nu. Era primul meci al echipei noastre naţionale la Bucureşti (primul «primul» se disputase la Belgrad, cu un an şi două zile înainte şi încheiat cu victoria noastră, 2-1).
Meciul a început cu atacurile sîrbilor, dornici de revanşă. Interul lor stînga, Vinek, a marcat primul gol, după o combinaţie cu fraţii Zinaia. Echipa noastră nu era sudată. Formaţia se alcătuise prin ... însumarea părerii tuturor :).
Treptat, noi am început să ne legăm. Dar a venit minutul 39. Un minut istoric, cred, în istoria fotbalului mondial. În acel minut, fanfara a început să cînte imnul nostru. Şi noi ne-am oprit. Cu o seară înainte ni se spusese că, dacă o să auzim imnul, să ne oprim imediat, pentru că astfel se anunţă sosirea în tribune a familiilor regale ale României şi Iugoslaviei. Şi-aşa, ne-am oprit ca nişte figurine pe tabla de demonstraţie. Sîrbii însă nu s-au oprit,. Probabil nu li se comunicase acest ciudat protocol. Şi astfel, acelaşi Vinek a mărit scorul, slalomînd, fără împotrivire, printre... jaloane. :X
(...) Imediat după reluare, cam la două minute, noi am redus diferenţa, prin Ronnay. În tribună şi pe iarbă a fost o bucurie de nedescris. Arbitrul austriac Retschuri a fost nevoit să oprească jocul pentru două minute. Spectatorii au fost rugaţi insistent să-şi ia de pe teren pălăriile de paie pe care le aruncaseră în momentul cînd portarul sîrb Friedrich scotea mingea din plasă. Pînă la urmă, deşi am presat, ajutaţi de public, n-am mai putut schimba scorul. Cupa de Aur lua drumul Belgradului... :("
În partea a doua a povestirii, Rudi Wetzer îşi aminteşte de revanşa de la Belgrad, partidă pe care, deşi sîrbii au pierdut-o, nu a însemnat decît începutul unei frumoase prietenii între jucătorii români şi cei sîrbi:
"A trebuit să aşteptăm trei ani şi jumătate. Asta e o raritate pentru palmaresul întîlnirilor româno-iugoslave. Dar sîrbii avea Cupa de Aur şi puteau să aştepte. Ca un campion mondial de box, care îşi amînă mereu challengerii...
În cele din urmă a venit şi ziua mult aşteptată: 3 octombrie 1926. De astă dată noi am deschis scorul şi am ţinut rezultatul pînă la pauză. Dar în primele minute de la reluare, interul dreapta iugoslav Perzl ne-a aplicat un «un-doi» prin surprindere, înscriind două goluri în două minute. Jocul a continuat rapid şi dur, iar Kilianovici a egalat pentru noi.
Mai erau 20 de minute de joc. Atacăm din nou. (...) Fac un triunghi clasic cu Kilianovici. Intru în «16», ca să îmi creez unghi de şut. Portarul Friedrich e gata să-mi plonjeze la picioare, dar îl driblez lung şi mă pregătesc să şutez, deşi unghiul continuă să fie foarte mic. În clipa aceea, aud un strigăt formidabil: «Rudiiiiii!!!». Mă uit şi-l văd pe Guga, care scăpase de marcajul lui Premel. Îi trimit imediat mingea. Rodin atacă prin alunecare, mai mult omul decît mingea, dar Guga sare ca la triplusalt, zboară spre minge şi şutează din vole. Mingea loveşte bara transversală. Şi bara se zguduie. Apoi muşcă varul liniei de poartă. Şi din nou revine în bară. Ce forţă avea şutul lui Guga! :O Mă uit electrizat. Mingea prinde muchia dinspre plasă a barei, cade în poartă, şi, printr-o nouă zvîcnire, atinge plasa, anunţînd întregului stadion golul.
Consternare în tribune: 3-2 pentru noi! Şi mai sînt doar 20 de minute de joc (toată faza noastră a durat cel mult de zece secunde).
Sîrbii atacă din nou. Dar noi ne apărăm cu furie (...) În sfîrşi, în minutul 93, se aude şi fluierul izbăvitor. În vestiar, Zombori cade din nou, leşinat. Guga toarnă o găleată cu apă peste corpul lui inert. Doctorul Teofil Morariu nu are nimic împotrivă. E obosit şi el. Zombori îşi revine. În schimb, mie îmi vine să vomit. Şi vomit. Nu sînt singurul.
În autobuz, spre hotel, totul îmi pare ca prin ceaţă. Dar simt o bucurie imensă: Cupa de Aur e a noastră.
La ora 8:00, coborîm în hol. Sîntem livizi. Intrăm în restaurant. Ambele echipe. Cupa de Aur, cupa noastră, e plină cu şampanie. O trecem din mînă în mînă. E grea. Sorbim. Eu beau după Rodin, sîrbul. Rîdem. Ne-am împăcat din priviri".
Partida România-Serbia se va disputa sîmbătă, de la ora 20:45, la Constanţa şi va fi transmisă liveVIDEO de Antena 1 şi gsp.ro.
În săptămîna premergătoare partidei România- Serbia, decisivă pentru selecţionata noastră în cursa pentru calificarea la CM 2010, toată suflarea fotbalistică se întreabă dacă îi putem învinge pe plavi, dacă ai noştri sînt mai buni ca ai lor luaţi individual, dacă echipele la care evoluează Branislav Ivanovici şi Milan Jovanovici sînt mai puternice decît cele unde joacă Ciprian Marica şi Răzvan Raţ sau dacă statistica meciurilor directe ne este favorabilă şi le poate asigura elevilor lui Victor Piţurcă un ascendent moral asupra adversarilor de sîmbătă.
Cu toată această încrîncenare ce s-a strîns în jurul meciului România-Serbia, scriitura şi talentul de a evoca al marelui şi regretatului ziarist Ioan Chirilă vine să destindă puţin atmosfera şi să ne amintească faptul că a existat o vreme în care, ca să joci fotbal, nu-ţi trebuiau grimase de ură sau avertismente tăioase pentru a intimida rivalul din teren. Nea Vanea povesteşte cu haz şi har în cartea "Finala se joacă astăzi", din perspectiva unui fotbalist component al primei selecţionate de fotbal a României, Rudi Wetzer, două episoade petrecute în anii interbelici 1923 şi 1926, cînd "tricolorii" au întîlnit Iugoslavia în Cupa de Aur, întrecere creată şi dedicată exclusiv întîlnirilor dintre cele două reprezentative.
"Partida aceasta din 10 iunie 1923, cu Iugoslavia, s-a jucat pe locul unde se află astăzi Stadionul Tineretului, de la Şosea. Fiind o zi de vară, a venit lume multă. Vreo trei mii de oameni. Cei mai mulţi, în picioare. Tribuna era mică de tot. Şi locurile erau numerotate. Le numerotaseră jucătorii, lipind etichete scrise cu cerneală, din loc în loc. Înainte de joc, biletele s-au vîndut «la botul calului» şi oarecum benevol. Cei mai mulţi spectatori şedeau jos, pe iarbă. Aproape toţi erau bărbaţi. Femeile - cam una la mie. Şi toate trei cu voalete :).
Unii spectatori pricepeau jocul, alţii nu. Era primul meci al echipei noastre naţionale la Bucureşti (primul «primul» se disputase la Belgrad, cu un an şi două zile înainte şi încheiat cu victoria noastră, 2-1).
Meciul a început cu atacurile sîrbilor, dornici de revanşă. Interul lor stînga, Vinek, a marcat primul gol, după o combinaţie cu fraţii Zinaia. Echipa noastră nu era sudată. Formaţia se alcătuise prin ... însumarea părerii tuturor :).
Treptat, noi am început să ne legăm. Dar a venit minutul 39. Un minut istoric, cred, în istoria fotbalului mondial. În acel minut, fanfara a început să cînte imnul nostru. Şi noi ne-am oprit. Cu o seară înainte ni se spusese că, dacă o să auzim imnul, să ne oprim imediat, pentru că astfel se anunţă sosirea în tribune a familiilor regale ale României şi Iugoslaviei. Şi-aşa, ne-am oprit ca nişte figurine pe tabla de demonstraţie. Sîrbii însă nu s-au oprit,. Probabil nu li se comunicase acest ciudat protocol. Şi astfel, acelaşi Vinek a mărit scorul, slalomînd, fără împotrivire, printre... jaloane. :X
(...) Imediat după reluare, cam la două minute, noi am redus diferenţa, prin Ronnay. În tribună şi pe iarbă a fost o bucurie de nedescris. Arbitrul austriac Retschuri a fost nevoit să oprească jocul pentru două minute. Spectatorii au fost rugaţi insistent să-şi ia de pe teren pălăriile de paie pe care le aruncaseră în momentul cînd portarul sîrb Friedrich scotea mingea din plasă. Pînă la urmă, deşi am presat, ajutaţi de public, n-am mai putut schimba scorul. Cupa de Aur lua drumul Belgradului... :("
În partea a doua a povestirii, Rudi Wetzer îşi aminteşte de revanşa de la Belgrad, partidă pe care, deşi sîrbii au pierdut-o, nu a însemnat decît începutul unei frumoase prietenii între jucătorii români şi cei sîrbi:
"A trebuit să aşteptăm trei ani şi jumătate. Asta e o raritate pentru palmaresul întîlnirilor româno-iugoslave. Dar sîrbii avea Cupa de Aur şi puteau să aştepte. Ca un campion mondial de box, care îşi amînă mereu challengerii...
În cele din urmă a venit şi ziua mult aşteptată: 3 octombrie 1926. De astă dată noi am deschis scorul şi am ţinut rezultatul pînă la pauză. Dar în primele minute de la reluare, interul dreapta iugoslav Perzl ne-a aplicat un «un-doi» prin surprindere, înscriind două goluri în două minute. Jocul a continuat rapid şi dur, iar Kilianovici a egalat pentru noi.
Mai erau 20 de minute de joc. Atacăm din nou. (...) Fac un triunghi clasic cu Kilianovici. Intru în «16», ca să îmi creez unghi de şut. Portarul Friedrich e gata să-mi plonjeze la picioare, dar îl driblez lung şi mă pregătesc să şutez, deşi unghiul continuă să fie foarte mic. În clipa aceea, aud un strigăt formidabil: «Rudiiiiii!!!». Mă uit şi-l văd pe Guga, care scăpase de marcajul lui Premel. Îi trimit imediat mingea. Rodin atacă prin alunecare, mai mult omul decît mingea, dar Guga sare ca la triplusalt, zboară spre minge şi şutează din vole. Mingea loveşte bara transversală. Şi bara se zguduie. Apoi muşcă varul liniei de poartă. Şi din nou revine în bară. Ce forţă avea şutul lui Guga! :O Mă uit electrizat. Mingea prinde muchia dinspre plasă a barei, cade în poartă, şi, printr-o nouă zvîcnire, atinge plasa, anunţînd întregului stadion golul.
Consternare în tribune: 3-2 pentru noi! Şi mai sînt doar 20 de minute de joc (toată faza noastră a durat cel mult de zece secunde).
Sîrbii atacă din nou. Dar noi ne apărăm cu furie (...) În sfîrşi, în minutul 93, se aude şi fluierul izbăvitor. În vestiar, Zombori cade din nou, leşinat. Guga toarnă o găleată cu apă peste corpul lui inert. Doctorul Teofil Morariu nu are nimic împotrivă. E obosit şi el. Zombori îşi revine. În schimb, mie îmi vine să vomit. Şi vomit. Nu sînt singurul.
În autobuz, spre hotel, totul îmi pare ca prin ceaţă. Dar simt o bucurie imensă: Cupa de Aur e a noastră.
La ora 8:00, coborîm în hol. Sîntem livizi. Intrăm în restaurant. Ambele echipe. Cupa de Aur, cupa noastră, e plină cu şampanie. O trecem din mînă în mînă. E grea. Sorbim. Eu beau după Rodin, sîrbul. Rîdem. Ne-am împăcat din priviri".
Partida România-Serbia se va disputa sîmbătă, de la ora 20:45, la Constanţa şi va fi transmisă liveVIDEO de Antena 1 şi gsp.ro.
